astazi m-am gandit din nou la moarte. ma gandesc cu seninatate, in ultima vreme am avut o relatie speciala cu ea,
nu ma tem.nu mi-e frica.nu-mi fac testament.
m-am luptat in viata pentru fiecare zi, pentru fiecare rasarit de soare, pentru fiecare clipa,am vrut s-o inving.mare greseala.ea va invinge mereu.mergeam amandoi pe acelasi drum,doar unul din noi a fost pregatit...
celalalt asteapta acolo...
sâmbătă, 22 octombrie 2011
miercuri, 19 octombrie 2011
Interviu cu profesorul si traducatorul Constantin FROSIN
« Timpul e o specie pe cale de dispariţie »
Motto :
- « Nu-mi doresc bogăţie atâta vreme cât în jur domneşte o sărăcie lucie, aşa cum fac miliardarii noştri de carton… »
- « Din păcate, ţara noastră a devenit extrem de vizibilă pe plan internaţional, dar nu din punct de vedere cultural… »
- « după mine, prieteniile se cultivă, nu se discută în public (ar aduce a bârfă), dar sunt ca pepenii : trebuie să alegi mult, cu atenţie, ca să nu dai peste un pepene crud… Aici aplic eu dictonul latin Non multa, sed multum, e bine să ai prieteni pe sprânceană, nu la grămadă, mulţi şi de proastă calitate… »
- « Generaţiile şi curentele literare există fie că vrem noi sau nu, ele ilustrează un anumit stadiu de evoluţie, uneori involuţie a artei literaturii. Important este dacă te afiliezi sau nu la aceste generaţii şi curente, şi dacă da, ce criterii stau la baza acelei alegeri… »
***
A.B. Cu ocazia zilei Dumneavoastra de nastere, D-le Constantin Frosin, va urez
"La multi ani!" fericiti, inspiratie, viata frumoasa si sanatate. Ce va mai doriti?
C.F. Imi doresc să văd ţara asta renăscând din propria ei cenuşă, chiar dacă, la un moment dat, va (mai) trebui să mărşăluim prin cenuşa nu ştiu cărui imperiu…
Să renască, sub un cer de curcubee, de senin, pe pământul ăsta sfânt, să dăinuiască pacea între oameni, care ar trebui să-şi dea mâna, să se împace unii cu alţii, indiferent de tentaţiile şi tentaculele politicii…
Trebuie reclădită armonia dintre oamenii acestei ţări şi acestui Pământ, trebuie să refacem armonia noastră cu Universul şi cu noi înşine.
Sau, parafrazându-l pe Eminescu : Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, îmi doresc şi mie !
A.B. Dar, ce nu va doriti? daca ar fi sa va intrebati ce ati fi facut daca ati fi avut alta viata, alta familie, alta casa, alta strada pe care sa locuiti, alta meserie, ce raspuns ati da?
C.F. Nu-mi doresc să mai trăiesc o dată, să mai trec o dată printr-o revoluţie mincinoasă, care să scoată gunoaiele la suprafaţă şi să le pună în fruntea mesei, ca şi cum acolo ar fi locul lor…
Nu-mi doresc să văd ţara asta ştearsă de pe hartă, aşa cum visează unii din vecinii noştri, hrăpăreţi şi neîmpliniţi, sprijiniţi cu arme şi bagaje de unii dintre-ai noştri… Nu-mi doresc bogăţie atâta vreme cât în jur domneşte o sărăcie lucie, aşa cum fac miliardarii noştri de carton…
Nu-mi doresc ca Istoria să se repete, deşi se pare că nu avem încotro…Dacă ar fi să aleg, aş alege acelaşi lucru cu repetir, dar într-un alt context socio-istoric, cu oameni blânzi, înţelepţi, harnici şi plini de compasiune pentru semenii lor !
A.B. Ce va nemultumeste in 2011?
C.F. Faptul că, de câteva milenii bune, spiritul de emulaţie şi dorinţa de autodepăşire, de salt calitativ în raport cu sine s-a transformat în luptă pentru existenţă, în instinct de conservare, în care pe care sau, mai nou, în să moară şi capra vecinului…
Faptul că acordăm circului politic mai multă atenţie decât merită : păi când nu-ţi place spectacolul, ai de ales : ori te ridici şi pleci, ori îi fluieri şi huiduieşti pe actori până se lasă păgubaşi, ori arunci cu ouă sau ce ai la îndemână până ăia ies singuri din scenă… Noi, în schimb, am căzut pe gânduri, ne-am luxat mintea şi fracturat câteva circumvoluţiuni…
Şi ar mai fi vreo 2011 motive, dar toate la timpul lor, nu la ceas aniversar !
A.B. Din punct de vedere cultural, tara noastra a devenit mai vizibila pe plan international? sunteti unul dintre marii nostri traducatori, cum lucrati cu editurile si revistele straine ?
C.F. Din păcate, ţara noastră a devenit extrem de vizibilă pe plan internaţional, dar nu din punct de vedere cultural…
Dimpotrivă, o incultură crasă se află la originea acestei stări de lucruri, atât politică, din interior, cât şi a celor care aleg să ne reprezinte afară… Am făcut 4 drumuri cu Eurolines, pe 2 trasee diferite, şi am putut vedea cine lucrează (şi la portofel…) peste hotare. Oameni aflaţi la graniţa analfabetismului, cu un picior în animalitate, care vorbesc în cuvinte pe care hârtia nu le-ar suporta defel, care se îmbată şi fac mizerie în autocar…
Oameni certaţi cu civilizaţia, cu bunul simţ.
Stiaţi că diplomaţii, înainte de a pleca la post afară, fac un stagiu de 2 ani în centrală, unde învaţă cultura şi civilizaţia ţării în care vor pleca, limba ţării respective, ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă. Se ocupă oare cineva de cei care pleacă în masă la muncă, în străinătate ? Le spune oare cineva ce au de făcut, că sunt nişte reguli şi nişte legi pe care trebuie să le respecte ?!
Şi ne mai mirăm că suntem zilnic pe pagina de scandal a presei occidentale !
A.B. Ce prietenii literare va leaga si astazi?
C.F. Aţi atins un punct nevralgic : după mine, prieteniile se cultivă, nu se discută în public (ar aduce a bârfă), dar sunt ca pepenii : trebuie să alegi mult, cu atenţie, ca să nu dai peste un pepene crud…
Aici aplic eu dictonul latin Non multa, sed multum, e bine să ai prieteni pe sprânceană, nu la grămadă, mulţi şi de proastă calitate…
Am câteva amiciţii literare şi în Galaţi şi în ţară. Recunosc că am mai mulţi prieteni în Franţa şi în Francofonie… Prietenii solide, de substanţă, care pot accepta orice încercare şi orice provocare…
Lista ar fi prea lungă, iar prea puţină lume ar avea idee cine sunt aceştia. Faptul că de 6 ani editez revista Le Courrier international de la Francophilie, demontrează acest lucru.
A.B. Credeti in generatii si curente literare? astazi apar din ce in ce mai multe dictionare, ajuta ele la cunoasterea scriitorilor nostri?
C.F. Generaţiile şi curentele literare există fie că vrem noi sau nu, ele ilustrează un anumit stadiu de evoluţie, uneori involuţie a artei literaturii.
Important este dacă te afiliezi sau nu la aceste generaţii şi curente, şi dacă da, ce criterii stau la baza acelei alegeri.
De obicei, personalităţile puternice, cu un destin personal marcant, nu au nevoie să se afilieze, devenind ei înşişi cu timpul, şefi de şcoală. De obicei, cei care nu se pot impune prin meritele lor, sau care nu au o personalitate afirmată şi acceptată, recurg la astfel de afilieri. Mai sunt şi acele cenacluri, devenite în timp, bisericuţe, care decid, la un moment dat, că ar fi cazul să iasă în faţă, să se facă remarcate şi, cum Unirea face puterea…
Cât despre dicţionare, ele sunt utile şi binevenite, dar sunt menite mai ales bibliotecilor şi celor care sunt direct interesaţi de fenomenul literar, de obicei specialiştii. Cei care le cumpără, sunt, de obicei, cei care sunt cuprinşi în acele dicţionare. Unele sunt maculatură, fiind întocmite fără cap şi coadă, în lipsa unor criterii precise şi a unor persoane avizate în domeniu. Din raţiuni de prudenţă, nu vom da nume…
A.B. Sunteti profesor, traducator, poet, redactor, vorbiti despre fiecare in parte, cum reusiti sa le faceti pe toate?
C.F. E mare îmbulzeală în mintea şi în sufletul meu, fiecare din faţetele personalităţii mele luptând să fie prioritare…
Profesorul este cel care le oferă baza materială celorlalţi : poetului, traducătorului, redactorului… Este şi singura profesie care-mi place, a fost şi profesia părinţilor mei, şi nu aş schimba-o pentru nicio altă profesie sau meserie ! Din păcate, schimbarea miniştrilor educaţiei a avut consecinţe dezastruoase asupra procesului de învăţământ, victimizând profesori şi elevi, de-a valma. Mai nou, se pare că intră şi studenţii în acest malaxor… Când oameni care nu au predat o oră în viaţa lor se apucă şi decid destinele învăţământului românesc, nici nu te poţi aştepta la altceva !
Intors acasă, profesorul este înlocuit de traducător, de poet şi de redactor (ultimul intră în scenă doar de 3 – 4 ori pe an, când trebuie pregătită revista francofonă pentru tipar).
Din fericire, între poet şi traducător există o simbioză ciudată, o interdependenţă sui-generis : ca să pot traduce, a trebuit să devin eu însumi scriitor, iar ca să traduc poezie, a trebuit să devin şi poet…
Poetul, pe de altă parte, a profitat enorm de pe urma traducerilor, perfecţionându-şi stilul şi tehnicile, evoluând odată cu traducătorul…
Problema timpului : timpul e o specie pe cale de dispariţie, el nu există, practic, fiecare trebuie să-şi facă timp pentru a se putea dedica pasiunilor, hobby-urilor etc.
Prometeu a furat focul, eu mă îndeletnicesc cu furtul de timp, alţii îşi omoară timpul cu fleacuri, fără a realiza că materia primă a vieţii ăsteia, este… timpul. Pe de altă parte, nu de puţine ori, încerc să fac mai multe lucruri în acelaşi timp şi culmea ! îmi iese, reuşesc. Gestionarea timpului este foarte importantă, delapidarea lui se sancţionează cu opinii ale celor de după noi, de genul : Ăsta a trăit degeaba ! Iar timpul costă bani, şi mai mult de atât !
Nu putem spune, în cazul în care ne pierdem timpul : Găsitorului bună recompensă…
A.B. Descrieti o zi din viata dumneavoastra.
C.F. După cum vă spuneam, dimineaţa alerg la Universitate, îmi ţin orele sau mă ocup de problemele editurii universitare « Danubius ». După-amiază, după masa şi duşul de rigoare, trec la masa de lucru, unde rămân până în jurul orei 01 – 02 dimineţa, trezirea fiind la ora 06. În acest timp, fie traduc, fie scriu articole de specialitate pentru reviste, fie eseuri şi poeme pentru revistele cu care colaborez.
Desigur, toate au un preţ, care înseamnă neglijarea familiei, a problemelor de tip gospodăresc, dar şi de sănătate, dubla decolare de retina fiind una dintre ele, dar am trecut şi peste asta şi mi-am reluat ritmul obişnuit. Ieri, cu o zi înainte de aniversarea din 12, am primit o postfaţă la cartea poetului George FILIP din Canada, pe care am tradus-o în franceză şi cu care se va prezenta la Târgul de carte din noiembrie de la Montreal. Postfaţa e semnată de profesorul universitar Jacques BOUCHARD de la Universitatea din Montreal şi spune următoarele despre mine : « Şansa lui George FILIP e că a găsit traducătorul competent, pe Constantin FROSIN, român perfect bilingv şi, în plus, dotat cu o vastă cultură, cu un vocabular francez imens de bogat şi, mai ales, cu o sensibilitate estetică pe care o apreciez cu fiecare găselniţă poetică. O traducere reuşită e cea care se citeşte ca un text original. Deoarece avem ocazia să-l descoperim pe George FILIP în traducere franceză, trebuie să-i aducem un omagiu traducătorului care a ştiut să păstreze prospeţimea şi agresivitatea poeziei lui Filip în limba lui Vignon şi a lui Vigneault ». Trebuie spus că profesorul Bouchard este colaborator al Academiei Române, vorbeşte perfect româna şi greaca, este considerat unul din marii filosofi ai secolului, este şi un scriitor bine cotat, prieten bun cu academicianul Eugen SIMION, care îl apreciază foarte mult. Ăsta da dar de ziua mea de naştere !
A.B. Aveti o familie frumoasa, cred ca sunteti un tata mandru, fiica va calca pe urme?
C.F. Fiica mea, Simona, este exemplul tipic al ucenicului care şi-a depăşit maestrul : a primit doi ani la rând Premiul II pentru poezie, secţiunea Tineret, din partea SAPF (Societe des Auteurs et Poetes de France), Premiul II la un Concurs de haiku în Japonia, menţiune la acelaşi Concurs anul următor, iar anul acesta, Premiul I pentru Poezie neoclasică, secţiunea Adulţi, din partea SAPF ! Eu am luat Premiul IV anul trecut, menţiune doar la concursul de haiku din Japonia, iar anul acesta am luat un premiu pentru haiku, singurul acordat de SAPF…
Maestrul este mândru de ucenica lui ! Iar soţia mea, Daniela, ne-a creat şi ne creează condiţiile ideale pentru a ne afirma, pentru a obţine fiecare cele mai bune rezultate, lucru pentru care-i mulţumim şi eu şi Simona şi-i aducem omagiile noastre ! De altfel, Simona e studentă în anul III în Franţa, la LMA, unde s-a impus ca leader, sper să iasă şefă de promoţie ! E o cinste şi pentru Universitatea de unde a plecat : Danubius, şi pentru oraş şi pentru ţară, la urma urmelor ! Superbă raţiune de a fi… !
A.B. Felicitari pentru toate aceste reusite. In acest moment la ce lucrati ?
C.F. Prezentul devine prematur, trecut, ăsta durează cel mai mult, ca şi viitorul îndepărtat… Lucrez în taină la o anthologie Eminescu, încerc să mai fac ceva la Dicţionarul imaginar cerut de marile edituri franceze, şi mă gândesc la marele dicţionar francez-român şi român-francez, visul vieţii mele, trebuie s-o recunosc.
Sper să mai pot scrie şi eu ceva, nu mai apuc de avalanşa de tâmpenii birocratice care ni se cer încă de la începutul anului universitar, dar sper să trec peste toate. Acum lucre la cartea lui Cetăţeanu, Preşesintele Romwriters din Canada, şi el va participa la Târgul de carte de la Montreal din noiembrie.
Am în şantier o carte despre Mircea Eliade, sunt în faza de concepţie a unui Ghid de traducere din română în franceză. De abia aparut numărul 24 al revistei mele, gândesc şi concep deja numărul 25, care sper să apară în decembrie.
Cam atât…
Încă o dată, mulţumes din suflet pentru felicitări şi pentru acest onorant interviu, stimată Angela BACIU !
A.B. Si eu va multumesc !
Angela BACIU,
12 octombrie 2011, Galati
Motto :
- « Nu-mi doresc bogăţie atâta vreme cât în jur domneşte o sărăcie lucie, aşa cum fac miliardarii noştri de carton… »
- « Din păcate, ţara noastră a devenit extrem de vizibilă pe plan internaţional, dar nu din punct de vedere cultural… »
- « după mine, prieteniile se cultivă, nu se discută în public (ar aduce a bârfă), dar sunt ca pepenii : trebuie să alegi mult, cu atenţie, ca să nu dai peste un pepene crud… Aici aplic eu dictonul latin Non multa, sed multum, e bine să ai prieteni pe sprânceană, nu la grămadă, mulţi şi de proastă calitate… »
- « Generaţiile şi curentele literare există fie că vrem noi sau nu, ele ilustrează un anumit stadiu de evoluţie, uneori involuţie a artei literaturii. Important este dacă te afiliezi sau nu la aceste generaţii şi curente, şi dacă da, ce criterii stau la baza acelei alegeri… »
***
A.B. Cu ocazia zilei Dumneavoastra de nastere, D-le Constantin Frosin, va urez
"La multi ani!" fericiti, inspiratie, viata frumoasa si sanatate. Ce va mai doriti?
C.F. Imi doresc să văd ţara asta renăscând din propria ei cenuşă, chiar dacă, la un moment dat, va (mai) trebui să mărşăluim prin cenuşa nu ştiu cărui imperiu…
Să renască, sub un cer de curcubee, de senin, pe pământul ăsta sfânt, să dăinuiască pacea între oameni, care ar trebui să-şi dea mâna, să se împace unii cu alţii, indiferent de tentaţiile şi tentaculele politicii…
Trebuie reclădită armonia dintre oamenii acestei ţări şi acestui Pământ, trebuie să refacem armonia noastră cu Universul şi cu noi înşine.
Sau, parafrazându-l pe Eminescu : Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, îmi doresc şi mie !
A.B. Dar, ce nu va doriti? daca ar fi sa va intrebati ce ati fi facut daca ati fi avut alta viata, alta familie, alta casa, alta strada pe care sa locuiti, alta meserie, ce raspuns ati da?
C.F. Nu-mi doresc să mai trăiesc o dată, să mai trec o dată printr-o revoluţie mincinoasă, care să scoată gunoaiele la suprafaţă şi să le pună în fruntea mesei, ca şi cum acolo ar fi locul lor…
Nu-mi doresc să văd ţara asta ştearsă de pe hartă, aşa cum visează unii din vecinii noştri, hrăpăreţi şi neîmpliniţi, sprijiniţi cu arme şi bagaje de unii dintre-ai noştri… Nu-mi doresc bogăţie atâta vreme cât în jur domneşte o sărăcie lucie, aşa cum fac miliardarii noştri de carton…
Nu-mi doresc ca Istoria să se repete, deşi se pare că nu avem încotro…Dacă ar fi să aleg, aş alege acelaşi lucru cu repetir, dar într-un alt context socio-istoric, cu oameni blânzi, înţelepţi, harnici şi plini de compasiune pentru semenii lor !
A.B. Ce va nemultumeste in 2011?
C.F. Faptul că, de câteva milenii bune, spiritul de emulaţie şi dorinţa de autodepăşire, de salt calitativ în raport cu sine s-a transformat în luptă pentru existenţă, în instinct de conservare, în care pe care sau, mai nou, în să moară şi capra vecinului…
Faptul că acordăm circului politic mai multă atenţie decât merită : păi când nu-ţi place spectacolul, ai de ales : ori te ridici şi pleci, ori îi fluieri şi huiduieşti pe actori până se lasă păgubaşi, ori arunci cu ouă sau ce ai la îndemână până ăia ies singuri din scenă… Noi, în schimb, am căzut pe gânduri, ne-am luxat mintea şi fracturat câteva circumvoluţiuni…
Şi ar mai fi vreo 2011 motive, dar toate la timpul lor, nu la ceas aniversar !
A.B. Din punct de vedere cultural, tara noastra a devenit mai vizibila pe plan international? sunteti unul dintre marii nostri traducatori, cum lucrati cu editurile si revistele straine ?
C.F. Din păcate, ţara noastră a devenit extrem de vizibilă pe plan internaţional, dar nu din punct de vedere cultural…
Dimpotrivă, o incultură crasă se află la originea acestei stări de lucruri, atât politică, din interior, cât şi a celor care aleg să ne reprezinte afară… Am făcut 4 drumuri cu Eurolines, pe 2 trasee diferite, şi am putut vedea cine lucrează (şi la portofel…) peste hotare. Oameni aflaţi la graniţa analfabetismului, cu un picior în animalitate, care vorbesc în cuvinte pe care hârtia nu le-ar suporta defel, care se îmbată şi fac mizerie în autocar…
Oameni certaţi cu civilizaţia, cu bunul simţ.
Stiaţi că diplomaţii, înainte de a pleca la post afară, fac un stagiu de 2 ani în centrală, unde învaţă cultura şi civilizaţia ţării în care vor pleca, limba ţării respective, ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă. Se ocupă oare cineva de cei care pleacă în masă la muncă, în străinătate ? Le spune oare cineva ce au de făcut, că sunt nişte reguli şi nişte legi pe care trebuie să le respecte ?!
Şi ne mai mirăm că suntem zilnic pe pagina de scandal a presei occidentale !
A.B. Ce prietenii literare va leaga si astazi?
C.F. Aţi atins un punct nevralgic : după mine, prieteniile se cultivă, nu se discută în public (ar aduce a bârfă), dar sunt ca pepenii : trebuie să alegi mult, cu atenţie, ca să nu dai peste un pepene crud…
Aici aplic eu dictonul latin Non multa, sed multum, e bine să ai prieteni pe sprânceană, nu la grămadă, mulţi şi de proastă calitate…
Am câteva amiciţii literare şi în Galaţi şi în ţară. Recunosc că am mai mulţi prieteni în Franţa şi în Francofonie… Prietenii solide, de substanţă, care pot accepta orice încercare şi orice provocare…
Lista ar fi prea lungă, iar prea puţină lume ar avea idee cine sunt aceştia. Faptul că de 6 ani editez revista Le Courrier international de la Francophilie, demontrează acest lucru.
A.B. Credeti in generatii si curente literare? astazi apar din ce in ce mai multe dictionare, ajuta ele la cunoasterea scriitorilor nostri?
C.F. Generaţiile şi curentele literare există fie că vrem noi sau nu, ele ilustrează un anumit stadiu de evoluţie, uneori involuţie a artei literaturii.
Important este dacă te afiliezi sau nu la aceste generaţii şi curente, şi dacă da, ce criterii stau la baza acelei alegeri.
De obicei, personalităţile puternice, cu un destin personal marcant, nu au nevoie să se afilieze, devenind ei înşişi cu timpul, şefi de şcoală. De obicei, cei care nu se pot impune prin meritele lor, sau care nu au o personalitate afirmată şi acceptată, recurg la astfel de afilieri. Mai sunt şi acele cenacluri, devenite în timp, bisericuţe, care decid, la un moment dat, că ar fi cazul să iasă în faţă, să se facă remarcate şi, cum Unirea face puterea…
Cât despre dicţionare, ele sunt utile şi binevenite, dar sunt menite mai ales bibliotecilor şi celor care sunt direct interesaţi de fenomenul literar, de obicei specialiştii. Cei care le cumpără, sunt, de obicei, cei care sunt cuprinşi în acele dicţionare. Unele sunt maculatură, fiind întocmite fără cap şi coadă, în lipsa unor criterii precise şi a unor persoane avizate în domeniu. Din raţiuni de prudenţă, nu vom da nume…
A.B. Sunteti profesor, traducator, poet, redactor, vorbiti despre fiecare in parte, cum reusiti sa le faceti pe toate?
C.F. E mare îmbulzeală în mintea şi în sufletul meu, fiecare din faţetele personalităţii mele luptând să fie prioritare…
Profesorul este cel care le oferă baza materială celorlalţi : poetului, traducătorului, redactorului… Este şi singura profesie care-mi place, a fost şi profesia părinţilor mei, şi nu aş schimba-o pentru nicio altă profesie sau meserie ! Din păcate, schimbarea miniştrilor educaţiei a avut consecinţe dezastruoase asupra procesului de învăţământ, victimizând profesori şi elevi, de-a valma. Mai nou, se pare că intră şi studenţii în acest malaxor… Când oameni care nu au predat o oră în viaţa lor se apucă şi decid destinele învăţământului românesc, nici nu te poţi aştepta la altceva !
Intors acasă, profesorul este înlocuit de traducător, de poet şi de redactor (ultimul intră în scenă doar de 3 – 4 ori pe an, când trebuie pregătită revista francofonă pentru tipar).
Din fericire, între poet şi traducător există o simbioză ciudată, o interdependenţă sui-generis : ca să pot traduce, a trebuit să devin eu însumi scriitor, iar ca să traduc poezie, a trebuit să devin şi poet…
Poetul, pe de altă parte, a profitat enorm de pe urma traducerilor, perfecţionându-şi stilul şi tehnicile, evoluând odată cu traducătorul…
Problema timpului : timpul e o specie pe cale de dispariţie, el nu există, practic, fiecare trebuie să-şi facă timp pentru a se putea dedica pasiunilor, hobby-urilor etc.
Prometeu a furat focul, eu mă îndeletnicesc cu furtul de timp, alţii îşi omoară timpul cu fleacuri, fără a realiza că materia primă a vieţii ăsteia, este… timpul. Pe de altă parte, nu de puţine ori, încerc să fac mai multe lucruri în acelaşi timp şi culmea ! îmi iese, reuşesc. Gestionarea timpului este foarte importantă, delapidarea lui se sancţionează cu opinii ale celor de după noi, de genul : Ăsta a trăit degeaba ! Iar timpul costă bani, şi mai mult de atât !
Nu putem spune, în cazul în care ne pierdem timpul : Găsitorului bună recompensă…
A.B. Descrieti o zi din viata dumneavoastra.
C.F. După cum vă spuneam, dimineaţa alerg la Universitate, îmi ţin orele sau mă ocup de problemele editurii universitare « Danubius ». După-amiază, după masa şi duşul de rigoare, trec la masa de lucru, unde rămân până în jurul orei 01 – 02 dimineţa, trezirea fiind la ora 06. În acest timp, fie traduc, fie scriu articole de specialitate pentru reviste, fie eseuri şi poeme pentru revistele cu care colaborez.
Desigur, toate au un preţ, care înseamnă neglijarea familiei, a problemelor de tip gospodăresc, dar şi de sănătate, dubla decolare de retina fiind una dintre ele, dar am trecut şi peste asta şi mi-am reluat ritmul obişnuit. Ieri, cu o zi înainte de aniversarea din 12, am primit o postfaţă la cartea poetului George FILIP din Canada, pe care am tradus-o în franceză şi cu care se va prezenta la Târgul de carte din noiembrie de la Montreal. Postfaţa e semnată de profesorul universitar Jacques BOUCHARD de la Universitatea din Montreal şi spune următoarele despre mine : « Şansa lui George FILIP e că a găsit traducătorul competent, pe Constantin FROSIN, român perfect bilingv şi, în plus, dotat cu o vastă cultură, cu un vocabular francez imens de bogat şi, mai ales, cu o sensibilitate estetică pe care o apreciez cu fiecare găselniţă poetică. O traducere reuşită e cea care se citeşte ca un text original. Deoarece avem ocazia să-l descoperim pe George FILIP în traducere franceză, trebuie să-i aducem un omagiu traducătorului care a ştiut să păstreze prospeţimea şi agresivitatea poeziei lui Filip în limba lui Vignon şi a lui Vigneault ». Trebuie spus că profesorul Bouchard este colaborator al Academiei Române, vorbeşte perfect româna şi greaca, este considerat unul din marii filosofi ai secolului, este şi un scriitor bine cotat, prieten bun cu academicianul Eugen SIMION, care îl apreciază foarte mult. Ăsta da dar de ziua mea de naştere !
A.B. Aveti o familie frumoasa, cred ca sunteti un tata mandru, fiica va calca pe urme?
C.F. Fiica mea, Simona, este exemplul tipic al ucenicului care şi-a depăşit maestrul : a primit doi ani la rând Premiul II pentru poezie, secţiunea Tineret, din partea SAPF (Societe des Auteurs et Poetes de France), Premiul II la un Concurs de haiku în Japonia, menţiune la acelaşi Concurs anul următor, iar anul acesta, Premiul I pentru Poezie neoclasică, secţiunea Adulţi, din partea SAPF ! Eu am luat Premiul IV anul trecut, menţiune doar la concursul de haiku din Japonia, iar anul acesta am luat un premiu pentru haiku, singurul acordat de SAPF…
Maestrul este mândru de ucenica lui ! Iar soţia mea, Daniela, ne-a creat şi ne creează condiţiile ideale pentru a ne afirma, pentru a obţine fiecare cele mai bune rezultate, lucru pentru care-i mulţumim şi eu şi Simona şi-i aducem omagiile noastre ! De altfel, Simona e studentă în anul III în Franţa, la LMA, unde s-a impus ca leader, sper să iasă şefă de promoţie ! E o cinste şi pentru Universitatea de unde a plecat : Danubius, şi pentru oraş şi pentru ţară, la urma urmelor ! Superbă raţiune de a fi… !
A.B. Felicitari pentru toate aceste reusite. In acest moment la ce lucrati ?
C.F. Prezentul devine prematur, trecut, ăsta durează cel mai mult, ca şi viitorul îndepărtat… Lucrez în taină la o anthologie Eminescu, încerc să mai fac ceva la Dicţionarul imaginar cerut de marile edituri franceze, şi mă gândesc la marele dicţionar francez-român şi român-francez, visul vieţii mele, trebuie s-o recunosc.
Sper să mai pot scrie şi eu ceva, nu mai apuc de avalanşa de tâmpenii birocratice care ni se cer încă de la începutul anului universitar, dar sper să trec peste toate. Acum lucre la cartea lui Cetăţeanu, Preşesintele Romwriters din Canada, şi el va participa la Târgul de carte de la Montreal din noiembrie.
Am în şantier o carte despre Mircea Eliade, sunt în faza de concepţie a unui Ghid de traducere din română în franceză. De abia aparut numărul 24 al revistei mele, gândesc şi concep deja numărul 25, care sper să apară în decembrie.
Cam atât…
Încă o dată, mulţumes din suflet pentru felicitări şi pentru acest onorant interviu, stimată Angela BACIU !
A.B. Si eu va multumesc !
Angela BACIU,
12 octombrie 2011, Galati
marți, 18 octombrie 2011
ZILELE CASEI DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI-42 DE ANI DE EXISTENTA
comunicat/invitatie:
Galati, 24 - 30 octombrie 2011
la sfarsitul acestei toamne va asteptam la
CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
sa sarbatorim impreuna 42 de ani de existenta
Galati, 24 - 30 octombrie 2011
la sfarsitul acestei toamne va asteptam la
CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI
sa sarbatorim impreuna 42 de ani de existenta
Program:
Luni 24 oct.
- 10.00 deschidere
- Expozitie handmade & vintage "La vitta e bella" by Mirela Mohjazi, hol,et.I
– 10.00 - 12.00 Ateliere lucrative in colaborare cu Fundatia ”Impreuna”,hol, et.I
- 14.30 Expozitie fotografica inedita (oct.-dec.2011) “eXPERImeNT” by Codrin Capota, hol, et.I
- 15.15 scurta lectura: Angela Baciu - Expozitie fotografica: “Spectacole si Evenimente la C.C.Sind.Gl” - 42 de ani de activitate, hol, et.I
- Expozitie de afise: “Spectacole si Evenimente la C.C.Sind.Gl” - 42 de ani activitate,hol, et.I
- Expozitie handmade, fotografie & poeme "De tinerete" by Dana LACUSTA,hol, et.I
Marti 25 oct.
- 13.30 conferinta de presa
- 14.00 Spectacol artistic extraordinar:
“Batranii – minunea noastra sufleteasca” , sala "Ateneu", parter,
prezentator: Angela Baciu - cons.cultural/scriitor
program realizat de:
a) Fundatia “Impreuna”
b) Ansamblul “Estrada Copiilor” , clasa balet & clasa pianc)program artistic clasa balet
coordonatori: Angela Baciu, Andreea Ignat, Lidia Ghenea, Mariana Onofrei, Daniela Elena Strat
Miercuri 26 oct.
- 10.00 – 12.00 Ateliere lucrative in colaborare cu Fundatia ”Impreuna”,hol, et.I
- 11.30 – 12.30 program de ghicitori – copiii de la Centrul de zi, Galati , Fundatia “Inima de copil” (coord.Cristiana Toma),
hol, et.I
- expozitie de desene “Toamna prin ochi de copil”” in colaborare cu Sc.nr.7 “Constantin Brancoveanu”,
(cls.Iv, inv.Lucica Popa), hol, et.I
- expozitii desene si fotografii realizate de elevii: Andrei Rares Negrut, Marina Andres si Madalina Guerez,hol, et.I
- expozitii de masti traditionale “Masca decorative in imaginatia copiilor” – lucrari realizate de Scoala nr.7 “Constantin Brancoveanu”, cls.Iv, inv.Lucica Popa (oct.-dec.), hol,et.I
Joi 27 oct.
- 10.00 – 12.00 Ateliere lucrative – in colab.cu fund. “Inima de copil” (coord.Cristiana Toma), hol, et.I
- 12.00 Spectacol cultural-artistic, hol, et.I
“Spectacolul e viata mea!” I
Vineri 28 oct.
- 10.00 – 12.00 Ateliere lucrative – in colab.cu fund. “Inima de copil” (coord.Cristiana Toma), foaier,parter
- 10.00 Spectacol cultural-artistic, foaier, parter “ “Spectacolul e viata mea!” II, 42 de ani… la CCSG”
instructori; Andreea Ignat, Lidia Ghenea, Mariana Onofrei; prezentator: Angela Baciu
- moment poetic: recita poeta Angela Baciu, foaier, parter
- Inmanare diplome concurs poezie “Zambesc, deci exist”
Sambata 29 oct.
- Hallowen - petrecere pentru cursantii claselor de la CCSG
Duminica 30 oct.
- Inchidere
programul complet si pe: http://casasindgalati.blogspot.com/
coordonatori program: Angela Baciu si Andreea Ignat
va asteptam la evenimentele noastre din Str.Brailei,nr.134,
ne gasiti si pe facebook
(afis "adquest image")
VA ASTEPTAM CU DRAG!!!
luni, 17 octombrie 2011
ANGELA BACIU in dialog cu EMIL MANU - in memoriam
După evenimentele din Decembrie,
foarte puţini scriitori au întrerupt exilul şi s-au „repatriat”
interviu publicat in "agentiadecarte.ro"
http://www.agentiadecarte.ro/2011/10/dupa-evenimentele-din-decembrie-foarte-putini-scriitori-au-intrerupt-exilul-si-s-au-%E2%80%9Erepatriat%E2%80%9D/
Scriitoarea Angela Baciu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un interviu cu istoricul literar, criticul și poetul român Emil Manu (1922-2005), care a cunoscut repercusiunile politice, fiind deţinut în închisorile Jilava şi Peninsula. A obţinut numeroase distincţii literare, iar în anul 2000 a fost distins cu Premiul special al juriului Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate. Angela Baciu a dialogat cu domnia sa despre “huliganismul” politic şi “uneltirea” contra orânduirii socialiste” şi despre activitatea sa literară.
Domnule Emil Manu, daţi-mi voie să vă întreb ce credeţi că ar trebui criticat azi, în lumea în care trăim, dar în numele societăţii de mâine?
Aş vrea să vă spun mai întâi că întrebarea Dumneavoastră D-na Angela Baciu ,îmi aduce aminte de o carte de interviuri de Ion Biberi, apărută în 1946 şi intitulată Lumea de mâine. Ion Biberi se întreba şi el cum va fi lumea ce urma să vină după cel de-al doilea război mondial. Îi răspundeau la această întrebare personajele cele mai importante ale epocii, printre care Alexandru Rosetti, George Călinescu, Tudor Vianu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petru Comarnescu, Geo Dumitrescu (cel mai tânăr dintre cei interogaţi) şi alţii. Nu voi copia în răspunsul meu, aici, o frază din aceste interviuri, ajunse astăzi clasice, deşi ideile mari ale răspunsului meu coincid, în parte, cu începutul de lume nouă ce se profila la orizont, după 1946, în România. Aceste interviuri priveau mai multe domenii – economie, cultură, religie. Nici unul dintre răspunsurile conţinute în cartea citată nu avea vreo doză de pesimism, toţi cei interogaţi vorbeau cu multă bună credinţă şi cu speranţa de lumea ce urma să vină. Şi cu toţii ştim ce a urmat: „Cancerul roşu al comunismului”.
Noi astăzi nu ne mai înşelăm nici cu vorbele, nici cu faptele. Avem în faţă o altă lume, pe care o credem pornită pe drumul cel bun. Marile speranţe ale omenirii sunt legate de ideea cooperării europene pe plan politic şi social înţelegând în aceste noţiuni, direct implicată, şi ideea de cultură. În numele societăţii de mâine, avem azi de criticat tot ce a fost rău în trecutul nostru mai apropiat sau mai îndepărtat, într-un cuvânt, ideile rămase încă nocive ale lumii de ieri, mentalităţile popoarelor, noţiune în care includem şi poporul nostru, într-un cuvânt reziduurile comunismului.
În 1945 aţi debutat cu poezii şi eseuri în „Lumea”, revistă condusă de G. Călinescu. Cum erau timpurile de atunci, percepute de ochiul studentului Emil Manu?
Eram student în 1945 şi eram frenetizat de ideile călinesciene. Marele meu profesor m-a invitat să colaborez la revista sus-numită. Într-o după-amiază a anului 1945, toamna, m-am urcat la etajul al V-lea al blocului în care funcţionau mai multe ziare, printre care marile cotidiene de tiraj „Adevărul” şi „Dimineaţa”, iar dintre săptămânale, foarte moderna revistă „Lumea”, pe care mentorul meu spiritual, G. Călinescu, o dirija de la distanţă. În realitate, revista era condusă de secretarul de redacţie, poetul ce se afirmase atunci, în 1945, ca unul dintre cei mai talentaţi literatori ai generaţiei mele, Ion Caraion.
Mă întrebaţi de timpuri şi de mentalităţi. Ce vă pot spune eu acum, când avem în faţă aproape cinci decenii de la acest eveniment biografic ce îmi marchează, cu pregnanţă pe plan biografic, existenţa mea literară?
Vremurile erau în transformare continuă; se băteau cap în cap, într-o succesiune paradoxală, mentalităţi adverse. De o parte, ideile sincere şi prea încrezătoare în integrarea noastră în sfera culturii occidentale, pe de alta, realităţile şi tendinţele ideologice care aveau să înece prin nocivitate aceste speranţe naive ale occidentalilor, prea uşor şi prea repede, mulţumiţi de faptul că pe toate planurile câştigaseră războiul. Cu alte cuvinte, credeau cu prea multă certitudine în minciunile asiatice ale „genialului” Stalin cu care fuseseră aliaţi fideli. Mai târziu, aceşti occidentali au realizat că ei, în realitate, fuseseră manipulaţi de ruşi, aducând, fără să-şi dea seama, aproape toate ideile comuniste la noi. Putem spune fără rezerve că Occidentul a deschis drumul ideilor radicale de stânga în Europa de Răsărit. Ei au pierdut astfel un război pe care-l câştigaseră, iar ruşii au câştigat un război pe care-l pierduseră.
Scriitorii şi artiştii străini nu erau conştienţi decât într-o mică măsură că la orizont se profila mortificarea absolută şi definitivă a ideilor de libertate şi de progres.
Se spune că prieteniile din tinereţe nu se uită niciodată. Ce prietenii v-au marcat?
În acel timp eram student la Facultatea de Litere şi Filozofie. Dintre colegii cu care m-am împrietenit, un loc aparte a avut în inima mea poetul Ion Caraion, care, aşa cum am mai spus, era secretarul de redacţie al revistei „Lumea”, săptămânal pe care în realitate el îl făcea sau, cum se spune în mod curent, îl realiza în întregime, iar cititorii credeau că totul era făcut şi condus de infatigabilul academician G. Călinescu.
Ion Caraion avea o fire uşor inflamabilă, mai ales în contact cu aplicarea ideilor noi de libertate social-politică şi de cultură liberă, în care exista şi o mare doză de speranţă a întregii omeniri. Nu a fost uşor pentru mine să-l suport, adeseori căutând să mă convingă că absolut totul trebuia schimbat pe plan social-politic şi că trebuia să ne întoarcem şi să rămânem în Europa, aruncând la coş ideile colectiviste ce ne veneau din ce în ce mai insistent din Ţara Sovietelor. Era inutil acest discurs aproape zilnic al poetului, pentru că şi eu gândeam la fel. Caraion, în afara spaţiului oferit de săptămânalul „Lumea”, mai scria articole şi eseuri de o violenţă nemaiîntâlnită şi în alte ziare ale vremii. Printre ziarele în care publica poetul, citez în primul rând „Jurnalul de dimineaţă”, condus de Tudor Teodorescu-Branişte, ziar în care fostul meu coleg a colaborat cu două articole de mare răsunet în presă, despre Criza culturii româneşti şi Criza omului contemporan. Pe lângă aceste articole, care nu făceau deloc plăcere noilor ideologi, a mai tipărit, împreună cu colegul său Virgil Ierunca, şi revista anticomunistă „Agora” în care semnau poeţi şi scriitori din toată lumea. Nu au întârziat consecinţele…
Pentru aceste articole şi pentru propaganda ostilă pe care o întreţinea şi oral în redacţia revistelor şi ziarelor la care colabora, Caraion a fost arestat şi condamnat la 5 ani închisoare, ani pe care i-a petrecut muncind la Canalul Dunărea – Marea Neagră, la minele de plumb din Cavnic şi Baia Sprie, apoi la Periprava, unde se recolta, în condiţii foarte primitive, trestia.
Munca în aceste infernuri moderne i-a provocat o hepatită ce s-a răzbunat pe trupul lui slăbit şi i-a cauzat moartea peste câteva decenii, în 1986; poetul a murit din aceste cauze în exil, în Elveţia, la Lousanne.
După întoarcerea sa de la Canal, eu l-am găzduit în modesta mea garsonieră şi pentru această „infracţiune” am fost condamnat şi eu, la 6 ani de închisoare şi confiscarea averii. Caraion a fost condamnat la moarte pentru o infracţiune cu titlul „trădare de patrie”. I s-a completat rechizitoriul şi cu alte acuze. Din închisoare s-a întors în 1964.
Aţi făcut războiul. Ce efect a avut asupra scrisului dumneavoastră experienţa armelor?
Războiul la care am participat ca infanterist, elev de şcoală militară de ofiţeri de rezervă, l-am „petrecut” în faza lui finală, începând de la sfârşitul lui august 1944 până în mai 1945, luptând cu ultimele zvârcoliri disperate ale nazismului în regiunea Arad, unde erau masate toate şcolile de ofiţeri de rezervă, adevărată pepinieră de cadre pe care Antonescu le pregătea, în continuare, pentru frontul antisovietic. Întoarcerea armelor ne-a surprins complet neinstruiţi şi totuşi, am ţinut piept diviziilor blindate germane care, dacă nu ar fi fost oprite de noi, puteau compromite toate victoriile aliaţilor apuseni. Ca orice manifestare violentă pe plan social, războiul a marcat, ca de altfel şi anii de închisoare, toată existenţa spirituală a tânărului care eram atunci, îndrăgostit de marile idei de pace, de linişte şi de speranţă într-o lume mai bună şi mai dreaptă, ceea ce m-a făcut să am mai puţină încredere în oameni.
Am ţinut în acest timp un „Jurnal de front” în care mi-am notat toate contactele cu realităţile pe care le-am trăit la modul cel mai direct.
Ce ar fi să vorbim puţin despre reviste literare şi idealuri?
După evenimentele din decembrie 1989, în cei aproape opt ani care au trecut, ne găsim în aceeaşi atmosferă, parcă identică cu cea din 1945 când se încheia războiul, în a cărei finalitate ne pusesem toate nădejdile. Acum trebuie să mergem pe un drum nou, să întărim ideea de cooperare internaţională şi de autentică democraţie, singurele idealuri în care trebuie să credem cu statornicie. Ca şi atunci, visele noastre de azi sunt pline de incertitudini, dar şi de câteva certitudini pe care trebuie să le întărim, fiind necesare afirmării noastre în lume şi acest lucru trebuie să-l facem şi pe plan literar şi chiar în publicaţiile periodice din provincie.
Desigur, cele mai bune reviste din ţară sunt cele coordonate de Uniunea Scriitorilor, dar şi altele încep să se afirme prin ţinuta lor din ce în ce mai distinsă pe plan estetico-literar.
Aţi putea face un „clasament” afectiv al cărţilor semnate de dumneavoastră?
Eu am debutat ca poet în revista „Lumea” în 1945, dar evenimentele prin care am trecut – închisoarea, diversele puneri la index, cenzurările predilecte epocii comuniste etc. – mi-au marcat şi mi-au dezorientat existenţa. Din aceste motive am lăsat la o parte poezia şi a trebuit să fac mai multă critică şi istorie literară. De abia după un deceniu şi ceva de la debut, am putut să-mi reiau experienţele lirice ale tinereţii mele, realizând un fel de întâlnire sub bandaje, cum se exprima – şi aici îl citez din nou pe prietenul meu – Ion Caraion. Cărţile mele de istorie literară printre care Prolegomene argheziene (1968), Sinteze şi antisinteze literare (1975), Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc (1981), Reviste româneşti de poezie (1974) etc. mi-au asigurat o carieră în domeniul învăţământului şi al cercetării academice şi universitare, dar nu mi-au asigurat aceleaşi bucurii pe care mi le-ar fi dat, fără întrerupere, poezia.
Ştim ce rol important a jucat exilul în trecut. Dar astăzi, ce însemnătate credeţi că mai are vocea exilaţilor?
În trecut, dacă ne referim la o istorie mai îndepărtată şi anume la epoca paşoptistă, putem spune că exilul scriitorilor şi artiştilor români în Occident a pregătit schimbarea ce-a avut loc în patria noastră atunci. Noul exil, cel contemporan, care a ocrotit pe scriitorii români aproape între aceleaşi coordonate geografice, adică tot în Occident, n-a mai pregătit o revoluţie decât în mod sumar şi incoerent.
Eu cred că scriitorii care au ales drumul exilului contemporan au contribuit mai puţin decât cei de la 1848 la schimbarea revoluţionară pe planul mentalităţii din România. De aceea putem uşor observa că după evenimentele din Decembrie, foarte puţini scriitori au întrerupt exilul şi s-au „repatriat”. Cei mai importanţi dintre aceştia au continuat şi continuă să rămână într-un exil continuu. Probabil că această perpetuă exilare îşi are un rost pe care nu-l putem descifra încă în toate elementele sale.
foarte puţini scriitori au întrerupt exilul şi s-au „repatriat”
interviu publicat in "agentiadecarte.ro"
http://www.agentiadecarte.ro/2011/10/dupa-evenimentele-din-decembrie-foarte-putini-scriitori-au-intrerupt-exilul-si-s-au-%E2%80%9Erepatriat%E2%80%9D/
Scriitoarea Angela Baciu a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un interviu cu istoricul literar, criticul și poetul român Emil Manu (1922-2005), care a cunoscut repercusiunile politice, fiind deţinut în închisorile Jilava şi Peninsula. A obţinut numeroase distincţii literare, iar în anul 2000 a fost distins cu Premiul special al juriului Uniunii Scriitorilor pentru întreaga activitate. Angela Baciu a dialogat cu domnia sa despre “huliganismul” politic şi “uneltirea” contra orânduirii socialiste” şi despre activitatea sa literară.
Domnule Emil Manu, daţi-mi voie să vă întreb ce credeţi că ar trebui criticat azi, în lumea în care trăim, dar în numele societăţii de mâine?
Aş vrea să vă spun mai întâi că întrebarea Dumneavoastră D-na Angela Baciu ,îmi aduce aminte de o carte de interviuri de Ion Biberi, apărută în 1946 şi intitulată Lumea de mâine. Ion Biberi se întreba şi el cum va fi lumea ce urma să vină după cel de-al doilea război mondial. Îi răspundeau la această întrebare personajele cele mai importante ale epocii, printre care Alexandru Rosetti, George Călinescu, Tudor Vianu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Petru Comarnescu, Geo Dumitrescu (cel mai tânăr dintre cei interogaţi) şi alţii. Nu voi copia în răspunsul meu, aici, o frază din aceste interviuri, ajunse astăzi clasice, deşi ideile mari ale răspunsului meu coincid, în parte, cu începutul de lume nouă ce se profila la orizont, după 1946, în România. Aceste interviuri priveau mai multe domenii – economie, cultură, religie. Nici unul dintre răspunsurile conţinute în cartea citată nu avea vreo doză de pesimism, toţi cei interogaţi vorbeau cu multă bună credinţă şi cu speranţa de lumea ce urma să vină. Şi cu toţii ştim ce a urmat: „Cancerul roşu al comunismului”.
Noi astăzi nu ne mai înşelăm nici cu vorbele, nici cu faptele. Avem în faţă o altă lume, pe care o credem pornită pe drumul cel bun. Marile speranţe ale omenirii sunt legate de ideea cooperării europene pe plan politic şi social înţelegând în aceste noţiuni, direct implicată, şi ideea de cultură. În numele societăţii de mâine, avem azi de criticat tot ce a fost rău în trecutul nostru mai apropiat sau mai îndepărtat, într-un cuvânt, ideile rămase încă nocive ale lumii de ieri, mentalităţile popoarelor, noţiune în care includem şi poporul nostru, într-un cuvânt reziduurile comunismului.
În 1945 aţi debutat cu poezii şi eseuri în „Lumea”, revistă condusă de G. Călinescu. Cum erau timpurile de atunci, percepute de ochiul studentului Emil Manu?
Eram student în 1945 şi eram frenetizat de ideile călinesciene. Marele meu profesor m-a invitat să colaborez la revista sus-numită. Într-o după-amiază a anului 1945, toamna, m-am urcat la etajul al V-lea al blocului în care funcţionau mai multe ziare, printre care marile cotidiene de tiraj „Adevărul” şi „Dimineaţa”, iar dintre săptămânale, foarte moderna revistă „Lumea”, pe care mentorul meu spiritual, G. Călinescu, o dirija de la distanţă. În realitate, revista era condusă de secretarul de redacţie, poetul ce se afirmase atunci, în 1945, ca unul dintre cei mai talentaţi literatori ai generaţiei mele, Ion Caraion.
Mă întrebaţi de timpuri şi de mentalităţi. Ce vă pot spune eu acum, când avem în faţă aproape cinci decenii de la acest eveniment biografic ce îmi marchează, cu pregnanţă pe plan biografic, existenţa mea literară?
Vremurile erau în transformare continuă; se băteau cap în cap, într-o succesiune paradoxală, mentalităţi adverse. De o parte, ideile sincere şi prea încrezătoare în integrarea noastră în sfera culturii occidentale, pe de alta, realităţile şi tendinţele ideologice care aveau să înece prin nocivitate aceste speranţe naive ale occidentalilor, prea uşor şi prea repede, mulţumiţi de faptul că pe toate planurile câştigaseră războiul. Cu alte cuvinte, credeau cu prea multă certitudine în minciunile asiatice ale „genialului” Stalin cu care fuseseră aliaţi fideli. Mai târziu, aceşti occidentali au realizat că ei, în realitate, fuseseră manipulaţi de ruşi, aducând, fără să-şi dea seama, aproape toate ideile comuniste la noi. Putem spune fără rezerve că Occidentul a deschis drumul ideilor radicale de stânga în Europa de Răsărit. Ei au pierdut astfel un război pe care-l câştigaseră, iar ruşii au câştigat un război pe care-l pierduseră.
Scriitorii şi artiştii străini nu erau conştienţi decât într-o mică măsură că la orizont se profila mortificarea absolută şi definitivă a ideilor de libertate şi de progres.
Se spune că prieteniile din tinereţe nu se uită niciodată. Ce prietenii v-au marcat?
În acel timp eram student la Facultatea de Litere şi Filozofie. Dintre colegii cu care m-am împrietenit, un loc aparte a avut în inima mea poetul Ion Caraion, care, aşa cum am mai spus, era secretarul de redacţie al revistei „Lumea”, săptămânal pe care în realitate el îl făcea sau, cum se spune în mod curent, îl realiza în întregime, iar cititorii credeau că totul era făcut şi condus de infatigabilul academician G. Călinescu.
Ion Caraion avea o fire uşor inflamabilă, mai ales în contact cu aplicarea ideilor noi de libertate social-politică şi de cultură liberă, în care exista şi o mare doză de speranţă a întregii omeniri. Nu a fost uşor pentru mine să-l suport, adeseori căutând să mă convingă că absolut totul trebuia schimbat pe plan social-politic şi că trebuia să ne întoarcem şi să rămânem în Europa, aruncând la coş ideile colectiviste ce ne veneau din ce în ce mai insistent din Ţara Sovietelor. Era inutil acest discurs aproape zilnic al poetului, pentru că şi eu gândeam la fel. Caraion, în afara spaţiului oferit de săptămânalul „Lumea”, mai scria articole şi eseuri de o violenţă nemaiîntâlnită şi în alte ziare ale vremii. Printre ziarele în care publica poetul, citez în primul rând „Jurnalul de dimineaţă”, condus de Tudor Teodorescu-Branişte, ziar în care fostul meu coleg a colaborat cu două articole de mare răsunet în presă, despre Criza culturii româneşti şi Criza omului contemporan. Pe lângă aceste articole, care nu făceau deloc plăcere noilor ideologi, a mai tipărit, împreună cu colegul său Virgil Ierunca, şi revista anticomunistă „Agora” în care semnau poeţi şi scriitori din toată lumea. Nu au întârziat consecinţele…
Pentru aceste articole şi pentru propaganda ostilă pe care o întreţinea şi oral în redacţia revistelor şi ziarelor la care colabora, Caraion a fost arestat şi condamnat la 5 ani închisoare, ani pe care i-a petrecut muncind la Canalul Dunărea – Marea Neagră, la minele de plumb din Cavnic şi Baia Sprie, apoi la Periprava, unde se recolta, în condiţii foarte primitive, trestia.
Munca în aceste infernuri moderne i-a provocat o hepatită ce s-a răzbunat pe trupul lui slăbit şi i-a cauzat moartea peste câteva decenii, în 1986; poetul a murit din aceste cauze în exil, în Elveţia, la Lousanne.
După întoarcerea sa de la Canal, eu l-am găzduit în modesta mea garsonieră şi pentru această „infracţiune” am fost condamnat şi eu, la 6 ani de închisoare şi confiscarea averii. Caraion a fost condamnat la moarte pentru o infracţiune cu titlul „trădare de patrie”. I s-a completat rechizitoriul şi cu alte acuze. Din închisoare s-a întors în 1964.
Aţi făcut războiul. Ce efect a avut asupra scrisului dumneavoastră experienţa armelor?
Războiul la care am participat ca infanterist, elev de şcoală militară de ofiţeri de rezervă, l-am „petrecut” în faza lui finală, începând de la sfârşitul lui august 1944 până în mai 1945, luptând cu ultimele zvârcoliri disperate ale nazismului în regiunea Arad, unde erau masate toate şcolile de ofiţeri de rezervă, adevărată pepinieră de cadre pe care Antonescu le pregătea, în continuare, pentru frontul antisovietic. Întoarcerea armelor ne-a surprins complet neinstruiţi şi totuşi, am ţinut piept diviziilor blindate germane care, dacă nu ar fi fost oprite de noi, puteau compromite toate victoriile aliaţilor apuseni. Ca orice manifestare violentă pe plan social, războiul a marcat, ca de altfel şi anii de închisoare, toată existenţa spirituală a tânărului care eram atunci, îndrăgostit de marile idei de pace, de linişte şi de speranţă într-o lume mai bună şi mai dreaptă, ceea ce m-a făcut să am mai puţină încredere în oameni.
Am ţinut în acest timp un „Jurnal de front” în care mi-am notat toate contactele cu realităţile pe care le-am trăit la modul cel mai direct.
Ce ar fi să vorbim puţin despre reviste literare şi idealuri?
După evenimentele din decembrie 1989, în cei aproape opt ani care au trecut, ne găsim în aceeaşi atmosferă, parcă identică cu cea din 1945 când se încheia războiul, în a cărei finalitate ne pusesem toate nădejdile. Acum trebuie să mergem pe un drum nou, să întărim ideea de cooperare internaţională şi de autentică democraţie, singurele idealuri în care trebuie să credem cu statornicie. Ca şi atunci, visele noastre de azi sunt pline de incertitudini, dar şi de câteva certitudini pe care trebuie să le întărim, fiind necesare afirmării noastre în lume şi acest lucru trebuie să-l facem şi pe plan literar şi chiar în publicaţiile periodice din provincie.
Desigur, cele mai bune reviste din ţară sunt cele coordonate de Uniunea Scriitorilor, dar şi altele încep să se afirme prin ţinuta lor din ce în ce mai distinsă pe plan estetico-literar.
Aţi putea face un „clasament” afectiv al cărţilor semnate de dumneavoastră?
Eu am debutat ca poet în revista „Lumea” în 1945, dar evenimentele prin care am trecut – închisoarea, diversele puneri la index, cenzurările predilecte epocii comuniste etc. – mi-au marcat şi mi-au dezorientat existenţa. Din aceste motive am lăsat la o parte poezia şi a trebuit să fac mai multă critică şi istorie literară. De abia după un deceniu şi ceva de la debut, am putut să-mi reiau experienţele lirice ale tinereţii mele, realizând un fel de întâlnire sub bandaje, cum se exprima – şi aici îl citez din nou pe prietenul meu – Ion Caraion. Cărţile mele de istorie literară printre care Prolegomene argheziene (1968), Sinteze şi antisinteze literare (1975), Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc (1981), Reviste româneşti de poezie (1974) etc. mi-au asigurat o carieră în domeniul învăţământului şi al cercetării academice şi universitare, dar nu mi-au asigurat aceleaşi bucurii pe care mi le-ar fi dat, fără întrerupere, poezia.
Ştim ce rol important a jucat exilul în trecut. Dar astăzi, ce însemnătate credeţi că mai are vocea exilaţilor?
În trecut, dacă ne referim la o istorie mai îndepărtată şi anume la epoca paşoptistă, putem spune că exilul scriitorilor şi artiştilor români în Occident a pregătit schimbarea ce-a avut loc în patria noastră atunci. Noul exil, cel contemporan, care a ocrotit pe scriitorii români aproape între aceleaşi coordonate geografice, adică tot în Occident, n-a mai pregătit o revoluţie decât în mod sumar şi incoerent.
Eu cred că scriitorii care au ales drumul exilului contemporan au contribuit mai puţin decât cei de la 1848 la schimbarea revoluţionară pe planul mentalităţii din România. De aceea putem uşor observa că după evenimentele din Decembrie, foarte puţini scriitori au întrerupt exilul şi s-au „repatriat”. Cei mai importanţi dintre aceştia au continuat şi continuă să rămână într-un exil continuu. Probabil că această perpetuă exilare îşi are un rost pe care nu-l putem descifra încă în toate elementele sale.
duminică, 16 octombrie 2011
NORA IUGA IN DIALOG CU LIVIU VASILE
Un Saint-Tropez fara jandarmi
Merg in Vama Veche din 1997. Sunt paisprezece ani de atunci, dar mersul meu in Vama a devenit o „problema“ abia in 2010, când prima data m-am intrebat de ce merg astazi la mare doar in Vama, nu si pe restul litoralului? Cu alte cuvinte, ce anume are special Vama Veche? E ieftin. Hm, nu prea… Se face nudism. E adevarat, dar pentru nudism sunt si alte locuri, iar eu nu-s practicant al Freikörperkultur. Se merge cu cortul. Da, dar eu sunt o fire mai degraba comoda. Se asculta rock! E si asta un atu al Vamii, dar nu o defineste in totalitate.
Lucrurile pareau sa fie suficient de complicate, incât sa merite un studiu mai aprofundat. Cum tocmai imi dadeam licenta in studii culturale, am hotarât ca Vama Veche trebuie sa fie subiectul lucrarii mele. Pentru inceput am stat cât de mult am putut in vara lui 2010 in Vama, incercând sa observ si sa gândesc locul. Apoi, revenit in Bucuresti, am continuat cu o serie de interviuri cu vechi vamaioti si doimaioti – pentru ca a fost o vreme când cele doua sate de la malul marii, 2 Mai si Vama Veche, nu puteau fi gândite separat. Din interviul de fata puteti afla povestea 2 Mai-ului, asa cum a fost el trait de Nora Iuga. (Liviu Vasile)
Cum ati ajuns prima data in 2 Mai, cine v-a dus acolo?
Prietenii isi fac de multe ori daruri fara sa stie! Asa mi-a facut mie Gabriela Adamesteanu cel mai de pret cadou de care am avut parte vreodata: 2 Maiul. Ce Berlin, ce Paris, ce Venetie, ce Viena, ce New York sau Buenos Aires! – 2 Maiul a fost pentru mine tarâmul total, poate ca a fost ca Balcicul pentru Regina Maria. Singurul loc din viata mea in care libertatea si iubirea au incaput intregi, fara nici o arvuna, fara nici o tocmeala. Mai simplu nici ca se putea. Lucram de un an in acelasi birou la Editura Enciclopedica pe Victoriei. Gabriela era ca o zvârluga in rochita ei neagra, scandalos de scurta. Imi placea acest tip de nonsalanta la o fetita aparent atât de cuviincioasa. Ne-am imprietenit. Femeile tinere nu pot fi prietene fara sa isi faca una alteia confidente, cu atât mai mult ca avea tot timpul un caiet la ea in care scria proza, fireste. Nu aratase nimanui ce ascundea ea acolo… si mi-a dat sa citesc. Am fost entuziasmata, ceea ce nu e chiar o raritate in cazul meu, fiind convinsa ca am un Dumnezeu in mine, cum spune explicatia etimologica a notiunii „entuziasm“ sau Blaga, si mai frumos, „sa nu se simta Dumnezeu in mine un rob in temnita…“. Gabriela mi-a vorbit despre 2 Mai ca despre o insula a fericitilor, rezervat artistilor, boemilor si indragostitilor, unde se facea nudism si veneau turisti din tarile scandinave si Hippies. In aceeasi vara am plecat impreuna cu familiile la 2 Mai.
Ce va atragea mai mult la 2 Mai: refugiul in natura sau faptul de a trai peste vara intr-o alta cultura, intr-o cultura rurala?
Crezi, dragul meu, ca noi la o cultura rurala sau rustica ne gândeam, asta ne impresiona pe noi, doar nu plecam in vacanta sa exploram ca niste cercetatori avizi de cunoastere tinuturi exotice. Ne duceam la 2 Mai, in primul rând, fiindca era singurul nostru refugiu, o conclava a artistilor unde nu exista nici un fel de restrictie, nici ideologica, nici comportamentala, nici morala! La 2 Mai ziua se schimba cu noaptea, isi tineau una alteia locul; in zori când soarele abia isi smulgea zdrentele gri de pe ochi, te culcai gol-golut, pe o buza de nisip, lasându-te lins de valurile inspumate. Daca spalatul asta nu ajungea, faceai dus cu apa rece, seara la stropitoarea atârnata in curte deasupra lavoarului improvizat. Asta era toaleta inainte de petrecerile cu vodka si dans care se tineau non-stop, când in curte la Sultania, când la Ferugan, când la postas, vizavi de casa astronomului columbofil, unde am locuit pe rând: Gabriela, Marius, eu cu Nico si Tiberiu, Ada cu Toma, cred ca si Carmen Patac. Una dintre atractii era pescuitul; mergeam in capul satului, aproape de podul dinspre Mangalia, unde isi faceau veacul vaporenii si pescuiam guvizi, pe care ni-i prajeau seara gazdele noastre turcoaice, tataroaice sau lipovene pe plita, tavaliti in sare si usturoi. Erau deliciosi când Murfatlarul, tocmai scos din put, aburea in paharele desperecheate si noi spuneam bancuri cu Radio Erevan. Fara indoiala ca trecerea brusca dintr-un ambient urban, fie el si balcanic, intr-un peisaj paradisiac, cu visini si caisi pe buza ulitii, cu privata in curte, bâzâita de muste mari albastre, cu mersul prin sat, pe soseaua asfaltata, unde trecea autobuzul spre Vama Veche, numai in slip, sutienul nu era obligatoriu, doar palaria mare de pai or salul lung de matase in culori orientale, infasurat pe cap ca un turban… si ce farmec senzual emanau picioarele goale ale acelor femei, poete sau muze, cu unghiile lor sidefii pe nisipul ocru… ca niste scoici umblatoare. Nu, 2 Mai-ul nu era nici un fel de cultura, era o piata orientala, harbujii se rostogoleau pe uliti când trecea un Mercedes decapotabil si dintr-un pick-up dat la maximum se auzea „Rasputin, Rasputin, the russian sex machine…“
Care era programul unei zile obisnuite la 2 Mai?
Cum spuneam era greu sa te scoli la opt, daca te culcai la sase… mai simplu era, când iti faceai somnul, gol, scaldat de valurile marii sub clar de luna. In general „frumoasele noptii“ apareau pe la zece cu setterii irlandezi, cu boxerii, nu, barzoi n-am vazut, poate doar la Regina Maria, in alt veac. Femeile se dezbracau lenes, cu miscari lascive, prelungeau curiozitatea privirilor, isi puneau partenerul sa le unga cu fel de fel de iruri parfumate si citeau „Valurile“ sau „Cuvintele“ sau chiar „Jocul cu margele de sticla“ pâna adormeau. Barbatii se jucau in grupuri, isi aruncau inelele de cauciuc unul altuia si racneau ca salbatecii, Nae Prelipceanu se lua la intrecere cu Tiberiu, baiatul meu, si inotau in larg pâna nu se mai vedeau; daca nu era bietul Ulici sa ma incurajeze si Elena Stefoi sa mi-l gaseasca jucând carti cu niste turisti straini pe dig, puteam sa ramân definitiv in raiul acela… Nino nu iesea de sub cortul improvizat pentru ca soarele parca numai pentru el scotea flacari pe nari si pâna seara barbatul meu se transforma intr-un rac fiert, asa ca prefera sa faca o partida de sah cu Robescu – parca erau Fischer cu Karpov – , in timp ce eu ma uitam la soldatii aia, obligati sa stea ore in sir in picioare, in uniformele de postav, inchise pâna la gât, acolo sus, pe dâmbul abrupt, iscodind din spatele tunurilor masa de trupuri goale care li se ofereau nonsalant privirii. Prânzul, cum spunea Dan Laurentiu, il luam la „Dobrogeanu Gherea, unde-si bea Lorantus berea“ sau la Musurete, cu cel mai grozav gratar din lume… si seara, dupa rasaritul lunii, o luam de la capat.
A fost 2 Mai-ul un spatiu boem? Cum ati defini boema de atunci?
Cred ca din ce am povestit despre 2 Mai pâna acum reiese ca bohema – o boema cuminte – era dimensiunea lui definitorie. Si cum boema nu se poate desparti de arta, inseamna ca acolo se pastrase un fel de Olimp, uitat anume intr-un ungher de infern, ca daca era undeva, in Italia sau in Franta, ar fi fost un fel de Saint-Tropez si n-ar mai fi avut nici un haz. Imi amintesc unele scene. Au trecut patruzeci de ani de atunci. Parca o vad si acum coborând dintr-un autocar sosit de undeva, de prin Scandinavia, o femeie tânara foarte inalta si foarte supla, intr-o rochie larga ca un abur, sub care briza marii isi facea de cap cu trupul ei gol. Parul blond, platinat, ii cadea pe umeri si pe spate. Mergea desculta, clatinându-se, avea o bratara de scoici prelungi, sidefii, la glezna, ochii ei verzi nu se puteau prinde de un contur fix. Totul se clatina odata cu ea… ne uitam fascinati la aratarea aia superba, pe atunci habar n-aveam cum e când te droghezi. Alta scena. Seara pe la opt, zgomote infernale de motociclete venind dinspre plaja. Dam fuga pe ulita spre mare ca-n copilarie când venea tiganu’ cu ursul. Pe intinderea de nisip, un foc mare; vâlvataile dansau in aerul albastru si de jur imprejur un cerc de tineri, baieti si fete, in haine albe cu flori in plete, culcati unul pe genunchii celuilalt, cântând din gura si la chitara, ore si ore in sir, pâna la ziua. Ce liturghie! Sau alta scena: ne intorceam dupa noua seara de la Vama Veche pe plaja spre 2 Mai. Un cort mic, saracacios, peticit. El, un tânar de vreo 17 ani, spalacit si foarte slab, cântând la muzicuta in fata cortului, ea micuta, cu sexul nedefinit, spalând in valuri o tigaie si câteva linguri. Nu stiu de pe ce pamânt or fi poposit aici ca nu vorbesc… intunericul se lasa mai repede decât o cortina de teatru; intunericul e un pat adânc, nesfârsit.
Se poate vorbi de o miscare hippie româneasca la 2 Mai?
Nu cred ca e adecvat termenul de miscare „hippies“, cel putin la noi, mai curând e vorba de o „stare“, asa cum si romantismul ramâne vesnic determinant pentru tipul POET, hippiesmul s-a manifestat aici, gasind o audienta entuziasta, atât la onirici, cât si la optzecisti, ca si Beatles-ii, unde regimul, cu toate mijloacele lui represive, nu prea avea cum sa ne opreasca bucuria contaminarii.
Va amintiti figuri pitoresti, personaje anume?
Acolo unde e boema nu se poate sa nu existe si tipuri pitoresti, personaje aparte; vreau sa mi-i readuc in ochi si mi-e greu sa le recompun chipul. In afara de Nina Cassian, pe care am vazut-o acum vreo trei ani la New York, toti au ramas in mintea mea, cum erau la 2 Mai. Parca il vad pe Virgil cu Nina pe ringul de dans de la Dobrogeanu, dansând pe o melodie turceasca, lasciva, din buric si pe urma facându-si numarul celebru „Solo Nijinsky“ in aplauzele tuturor. Succesul nu se mai sfârsea pâna catre ziua, tulburând linistea viligiaturistilor, incât ne-am pomenit odata cu dubita Militiei din Mangalia care l-a dus in toiul noptii tocmai la Centru, la Constanta, de unde i s-a dat drumul a doua zi, fiindca un om in stare de ebrietate nu stie ce face. La 2 Mai nimic nu se lua foarte in serios; as indrazni sa spun ca acolo era mult mai multa libertate decât in Paradis, fiindca nimeni, zau, nu avea vreun interes sa guste din „marul cunoasterii“. O aparitie interesanta era Mihai Ursachi, cu ochii lui aposi de peste si cu palaria de pai cu boruri mari. Daca marea ar fi fatat ca o catea uriasa si inraita, cred ca Ursachi ar fi fost puiul ei, se potrivea grozav in locul acela. Se intorsese de la New York, nu-i placuse acolo. Nici mie! Rar am vazut un om mai indragostit de singuratate si probabil mai indragostit de sine. Când iti vorbea aveai mereu senzatia ca inveti. Era departe de a fi un pedagog, dar stia „viata“, multa viata. Si Tudor Topa – o, dragul de Tudor, cel mai tânar din grupul Genu Ghelber, Radu Caplescu, mai erau vreo doi, unul armean foarte frumos, le-am uitat numele. Toti s-au dus demult. Tudor Topa nu vorbea decât cu Nino al meu care nu prea vorbea cu nimeni, cred ca i se parea risipa de cuvinte o usuratate mai mare decât risipa de bani… dar Tudor vorbea, mai ales, cu pescarii lipoveni la o vodka care nu se mai termina ore si ore in sir, fiindca, zicea el, oamenii naturali au mai multe de dat pe care noi nu le stim, decât aia care se falesc numai cu adevarurile altora… da, era un Paradis, fara indoiala, când aparea, catre sfârsitul lunii August, barca alba personala a farmacistului septuagenar din Timisoara, aducând-o, in sfârsit, pe blonda si durdulia silfida sexagenara, asteptata cu ardoare in fiecare vara, intru regenerarea la nesfârsit al celebrului cuplu de indragostiti „Romeo si Julietta“, cum ii botezasem noi, amuzându-ne copios pe seama lor si admirându-i deopotriva. Era un Paradis, fiindca toti ne iubeam, toti eram frumosi si tineri, timpul nu exista si unde nu e timp nu e nici politica… vai, si nu murise nimeni! Timpul ramânea in orase, unde mergeam la serviciu, semnam condica de prezenta, eram concediati, ne aflam pe liste negre si nu mai aveam voie sa scriem.
Care era relatia doimaiotilor cu autoritatile vremii?
La 2 Mai, in afara de ridicarea lui Virgil, noaptea de la Dobrogeanu cu duba, pentru tulburarea linistii publice, nu-mi amintesc, pe parcursul a zece ani, cât am fost eu, vara de vara, in vacanta in satul asta de pescari, devenit legendar, ca regimul sa fi intervenit in forta impotriva acelei boeme cam „cosmopolite“, dar ce se intâmpla, in tot acest timp, prin Cancelariile bucurestene, nu pot sa stiu. Intâmplarea a facut ca si perioada de inflorire a 2 Maiului sa coincida cu perioada de lumina din anii terorii comuniste, intre 1964 si 1971, dupa care am pornit-o urât pe tavalug in jos. Tot la 2 Mai am apucat ziua memorabila când tancurile tarilor din Pactul de la Varsovia au invadat Praga, cu exceptia noastra. Atunci si Paul Goma si Richard Wagner s-au inscris in Partid – pe vremea aia inca mai credeam…
Imi povesteati ca se facuse o clasificare a populatiei din 2 Mai: doimaieni, doimaisti si doimaioti.
Sigur, nu era o ierarhie oficiala; totul la 2 Mai era joc. De altfel si poezia era joc. Eram fericiti si „ludicul“ era rege. Cuvintele se jucau si ele. Lorantus, alias Dan Laurentiu, facea mici versete: „La Athenée Palace unde mie imi place“ sau „Numai sângele albastru ne mai scapa de dezastru“ sau „Nora, fii te rog mai sobra, nu frivola ca o cobra“. Asadar tot in joaca am impartit populatia sezoniera a 2 Maiului in trei categorii sociale distincte: a) Doimaienii, astia erau localnicii, impartiti la rândul lor pe etnii: turci, tatari, lipoveni, bulgari sau români. b) Doimaistii – parvenitii snobi, veniti cu masinile proprii de la oras sa caste gura la artisti si eventual sa se pozeze cu ei. c) Doimaiotii – adevaratii, cei vechi, cei credinciosi locului pâna la capat – ctitorii, cei care inca se roaga, cine stie din ce vazduhuri, la acea biserica, ramasa ani in sir fara cupola, fiindca popa a baut banii; asadar cei care duc 2 Maiul cu ei si pe cea lume, astia au fost si ramân Doimaiotii. Eu nu exist in Istoria Literaturii Române, dar aud o voce inauntrul meu care imi spune ca in istoria nescrisa inca a Doimaiului o sa ramân, ce distinctie mai mare sa-mi doresc?
(Liviu Vasile este autorul cartii „Un fel de piuã: 2 Mai si Vama Veche“.)
http://revistacultura.ro/nou/2011/10/un-saint-tropez-fara-jandarmi/
Merg in Vama Veche din 1997. Sunt paisprezece ani de atunci, dar mersul meu in Vama a devenit o „problema“ abia in 2010, când prima data m-am intrebat de ce merg astazi la mare doar in Vama, nu si pe restul litoralului? Cu alte cuvinte, ce anume are special Vama Veche? E ieftin. Hm, nu prea… Se face nudism. E adevarat, dar pentru nudism sunt si alte locuri, iar eu nu-s practicant al Freikörperkultur. Se merge cu cortul. Da, dar eu sunt o fire mai degraba comoda. Se asculta rock! E si asta un atu al Vamii, dar nu o defineste in totalitate.
Lucrurile pareau sa fie suficient de complicate, incât sa merite un studiu mai aprofundat. Cum tocmai imi dadeam licenta in studii culturale, am hotarât ca Vama Veche trebuie sa fie subiectul lucrarii mele. Pentru inceput am stat cât de mult am putut in vara lui 2010 in Vama, incercând sa observ si sa gândesc locul. Apoi, revenit in Bucuresti, am continuat cu o serie de interviuri cu vechi vamaioti si doimaioti – pentru ca a fost o vreme când cele doua sate de la malul marii, 2 Mai si Vama Veche, nu puteau fi gândite separat. Din interviul de fata puteti afla povestea 2 Mai-ului, asa cum a fost el trait de Nora Iuga. (Liviu Vasile)
Cum ati ajuns prima data in 2 Mai, cine v-a dus acolo?
Prietenii isi fac de multe ori daruri fara sa stie! Asa mi-a facut mie Gabriela Adamesteanu cel mai de pret cadou de care am avut parte vreodata: 2 Maiul. Ce Berlin, ce Paris, ce Venetie, ce Viena, ce New York sau Buenos Aires! – 2 Maiul a fost pentru mine tarâmul total, poate ca a fost ca Balcicul pentru Regina Maria. Singurul loc din viata mea in care libertatea si iubirea au incaput intregi, fara nici o arvuna, fara nici o tocmeala. Mai simplu nici ca se putea. Lucram de un an in acelasi birou la Editura Enciclopedica pe Victoriei. Gabriela era ca o zvârluga in rochita ei neagra, scandalos de scurta. Imi placea acest tip de nonsalanta la o fetita aparent atât de cuviincioasa. Ne-am imprietenit. Femeile tinere nu pot fi prietene fara sa isi faca una alteia confidente, cu atât mai mult ca avea tot timpul un caiet la ea in care scria proza, fireste. Nu aratase nimanui ce ascundea ea acolo… si mi-a dat sa citesc. Am fost entuziasmata, ceea ce nu e chiar o raritate in cazul meu, fiind convinsa ca am un Dumnezeu in mine, cum spune explicatia etimologica a notiunii „entuziasm“ sau Blaga, si mai frumos, „sa nu se simta Dumnezeu in mine un rob in temnita…“. Gabriela mi-a vorbit despre 2 Mai ca despre o insula a fericitilor, rezervat artistilor, boemilor si indragostitilor, unde se facea nudism si veneau turisti din tarile scandinave si Hippies. In aceeasi vara am plecat impreuna cu familiile la 2 Mai.
Ce va atragea mai mult la 2 Mai: refugiul in natura sau faptul de a trai peste vara intr-o alta cultura, intr-o cultura rurala?
Crezi, dragul meu, ca noi la o cultura rurala sau rustica ne gândeam, asta ne impresiona pe noi, doar nu plecam in vacanta sa exploram ca niste cercetatori avizi de cunoastere tinuturi exotice. Ne duceam la 2 Mai, in primul rând, fiindca era singurul nostru refugiu, o conclava a artistilor unde nu exista nici un fel de restrictie, nici ideologica, nici comportamentala, nici morala! La 2 Mai ziua se schimba cu noaptea, isi tineau una alteia locul; in zori când soarele abia isi smulgea zdrentele gri de pe ochi, te culcai gol-golut, pe o buza de nisip, lasându-te lins de valurile inspumate. Daca spalatul asta nu ajungea, faceai dus cu apa rece, seara la stropitoarea atârnata in curte deasupra lavoarului improvizat. Asta era toaleta inainte de petrecerile cu vodka si dans care se tineau non-stop, când in curte la Sultania, când la Ferugan, când la postas, vizavi de casa astronomului columbofil, unde am locuit pe rând: Gabriela, Marius, eu cu Nico si Tiberiu, Ada cu Toma, cred ca si Carmen Patac. Una dintre atractii era pescuitul; mergeam in capul satului, aproape de podul dinspre Mangalia, unde isi faceau veacul vaporenii si pescuiam guvizi, pe care ni-i prajeau seara gazdele noastre turcoaice, tataroaice sau lipovene pe plita, tavaliti in sare si usturoi. Erau deliciosi când Murfatlarul, tocmai scos din put, aburea in paharele desperecheate si noi spuneam bancuri cu Radio Erevan. Fara indoiala ca trecerea brusca dintr-un ambient urban, fie el si balcanic, intr-un peisaj paradisiac, cu visini si caisi pe buza ulitii, cu privata in curte, bâzâita de muste mari albastre, cu mersul prin sat, pe soseaua asfaltata, unde trecea autobuzul spre Vama Veche, numai in slip, sutienul nu era obligatoriu, doar palaria mare de pai or salul lung de matase in culori orientale, infasurat pe cap ca un turban… si ce farmec senzual emanau picioarele goale ale acelor femei, poete sau muze, cu unghiile lor sidefii pe nisipul ocru… ca niste scoici umblatoare. Nu, 2 Mai-ul nu era nici un fel de cultura, era o piata orientala, harbujii se rostogoleau pe uliti când trecea un Mercedes decapotabil si dintr-un pick-up dat la maximum se auzea „Rasputin, Rasputin, the russian sex machine…“
Care era programul unei zile obisnuite la 2 Mai?
Cum spuneam era greu sa te scoli la opt, daca te culcai la sase… mai simplu era, când iti faceai somnul, gol, scaldat de valurile marii sub clar de luna. In general „frumoasele noptii“ apareau pe la zece cu setterii irlandezi, cu boxerii, nu, barzoi n-am vazut, poate doar la Regina Maria, in alt veac. Femeile se dezbracau lenes, cu miscari lascive, prelungeau curiozitatea privirilor, isi puneau partenerul sa le unga cu fel de fel de iruri parfumate si citeau „Valurile“ sau „Cuvintele“ sau chiar „Jocul cu margele de sticla“ pâna adormeau. Barbatii se jucau in grupuri, isi aruncau inelele de cauciuc unul altuia si racneau ca salbatecii, Nae Prelipceanu se lua la intrecere cu Tiberiu, baiatul meu, si inotau in larg pâna nu se mai vedeau; daca nu era bietul Ulici sa ma incurajeze si Elena Stefoi sa mi-l gaseasca jucând carti cu niste turisti straini pe dig, puteam sa ramân definitiv in raiul acela… Nino nu iesea de sub cortul improvizat pentru ca soarele parca numai pentru el scotea flacari pe nari si pâna seara barbatul meu se transforma intr-un rac fiert, asa ca prefera sa faca o partida de sah cu Robescu – parca erau Fischer cu Karpov – , in timp ce eu ma uitam la soldatii aia, obligati sa stea ore in sir in picioare, in uniformele de postav, inchise pâna la gât, acolo sus, pe dâmbul abrupt, iscodind din spatele tunurilor masa de trupuri goale care li se ofereau nonsalant privirii. Prânzul, cum spunea Dan Laurentiu, il luam la „Dobrogeanu Gherea, unde-si bea Lorantus berea“ sau la Musurete, cu cel mai grozav gratar din lume… si seara, dupa rasaritul lunii, o luam de la capat.
A fost 2 Mai-ul un spatiu boem? Cum ati defini boema de atunci?
Cred ca din ce am povestit despre 2 Mai pâna acum reiese ca bohema – o boema cuminte – era dimensiunea lui definitorie. Si cum boema nu se poate desparti de arta, inseamna ca acolo se pastrase un fel de Olimp, uitat anume intr-un ungher de infern, ca daca era undeva, in Italia sau in Franta, ar fi fost un fel de Saint-Tropez si n-ar mai fi avut nici un haz. Imi amintesc unele scene. Au trecut patruzeci de ani de atunci. Parca o vad si acum coborând dintr-un autocar sosit de undeva, de prin Scandinavia, o femeie tânara foarte inalta si foarte supla, intr-o rochie larga ca un abur, sub care briza marii isi facea de cap cu trupul ei gol. Parul blond, platinat, ii cadea pe umeri si pe spate. Mergea desculta, clatinându-se, avea o bratara de scoici prelungi, sidefii, la glezna, ochii ei verzi nu se puteau prinde de un contur fix. Totul se clatina odata cu ea… ne uitam fascinati la aratarea aia superba, pe atunci habar n-aveam cum e când te droghezi. Alta scena. Seara pe la opt, zgomote infernale de motociclete venind dinspre plaja. Dam fuga pe ulita spre mare ca-n copilarie când venea tiganu’ cu ursul. Pe intinderea de nisip, un foc mare; vâlvataile dansau in aerul albastru si de jur imprejur un cerc de tineri, baieti si fete, in haine albe cu flori in plete, culcati unul pe genunchii celuilalt, cântând din gura si la chitara, ore si ore in sir, pâna la ziua. Ce liturghie! Sau alta scena: ne intorceam dupa noua seara de la Vama Veche pe plaja spre 2 Mai. Un cort mic, saracacios, peticit. El, un tânar de vreo 17 ani, spalacit si foarte slab, cântând la muzicuta in fata cortului, ea micuta, cu sexul nedefinit, spalând in valuri o tigaie si câteva linguri. Nu stiu de pe ce pamânt or fi poposit aici ca nu vorbesc… intunericul se lasa mai repede decât o cortina de teatru; intunericul e un pat adânc, nesfârsit.
Se poate vorbi de o miscare hippie româneasca la 2 Mai?
Nu cred ca e adecvat termenul de miscare „hippies“, cel putin la noi, mai curând e vorba de o „stare“, asa cum si romantismul ramâne vesnic determinant pentru tipul POET, hippiesmul s-a manifestat aici, gasind o audienta entuziasta, atât la onirici, cât si la optzecisti, ca si Beatles-ii, unde regimul, cu toate mijloacele lui represive, nu prea avea cum sa ne opreasca bucuria contaminarii.
Va amintiti figuri pitoresti, personaje anume?
Acolo unde e boema nu se poate sa nu existe si tipuri pitoresti, personaje aparte; vreau sa mi-i readuc in ochi si mi-e greu sa le recompun chipul. In afara de Nina Cassian, pe care am vazut-o acum vreo trei ani la New York, toti au ramas in mintea mea, cum erau la 2 Mai. Parca il vad pe Virgil cu Nina pe ringul de dans de la Dobrogeanu, dansând pe o melodie turceasca, lasciva, din buric si pe urma facându-si numarul celebru „Solo Nijinsky“ in aplauzele tuturor. Succesul nu se mai sfârsea pâna catre ziua, tulburând linistea viligiaturistilor, incât ne-am pomenit odata cu dubita Militiei din Mangalia care l-a dus in toiul noptii tocmai la Centru, la Constanta, de unde i s-a dat drumul a doua zi, fiindca un om in stare de ebrietate nu stie ce face. La 2 Mai nimic nu se lua foarte in serios; as indrazni sa spun ca acolo era mult mai multa libertate decât in Paradis, fiindca nimeni, zau, nu avea vreun interes sa guste din „marul cunoasterii“. O aparitie interesanta era Mihai Ursachi, cu ochii lui aposi de peste si cu palaria de pai cu boruri mari. Daca marea ar fi fatat ca o catea uriasa si inraita, cred ca Ursachi ar fi fost puiul ei, se potrivea grozav in locul acela. Se intorsese de la New York, nu-i placuse acolo. Nici mie! Rar am vazut un om mai indragostit de singuratate si probabil mai indragostit de sine. Când iti vorbea aveai mereu senzatia ca inveti. Era departe de a fi un pedagog, dar stia „viata“, multa viata. Si Tudor Topa – o, dragul de Tudor, cel mai tânar din grupul Genu Ghelber, Radu Caplescu, mai erau vreo doi, unul armean foarte frumos, le-am uitat numele. Toti s-au dus demult. Tudor Topa nu vorbea decât cu Nino al meu care nu prea vorbea cu nimeni, cred ca i se parea risipa de cuvinte o usuratate mai mare decât risipa de bani… dar Tudor vorbea, mai ales, cu pescarii lipoveni la o vodka care nu se mai termina ore si ore in sir, fiindca, zicea el, oamenii naturali au mai multe de dat pe care noi nu le stim, decât aia care se falesc numai cu adevarurile altora… da, era un Paradis, fara indoiala, când aparea, catre sfârsitul lunii August, barca alba personala a farmacistului septuagenar din Timisoara, aducând-o, in sfârsit, pe blonda si durdulia silfida sexagenara, asteptata cu ardoare in fiecare vara, intru regenerarea la nesfârsit al celebrului cuplu de indragostiti „Romeo si Julietta“, cum ii botezasem noi, amuzându-ne copios pe seama lor si admirându-i deopotriva. Era un Paradis, fiindca toti ne iubeam, toti eram frumosi si tineri, timpul nu exista si unde nu e timp nu e nici politica… vai, si nu murise nimeni! Timpul ramânea in orase, unde mergeam la serviciu, semnam condica de prezenta, eram concediati, ne aflam pe liste negre si nu mai aveam voie sa scriem.
Care era relatia doimaiotilor cu autoritatile vremii?
La 2 Mai, in afara de ridicarea lui Virgil, noaptea de la Dobrogeanu cu duba, pentru tulburarea linistii publice, nu-mi amintesc, pe parcursul a zece ani, cât am fost eu, vara de vara, in vacanta in satul asta de pescari, devenit legendar, ca regimul sa fi intervenit in forta impotriva acelei boeme cam „cosmopolite“, dar ce se intâmpla, in tot acest timp, prin Cancelariile bucurestene, nu pot sa stiu. Intâmplarea a facut ca si perioada de inflorire a 2 Maiului sa coincida cu perioada de lumina din anii terorii comuniste, intre 1964 si 1971, dupa care am pornit-o urât pe tavalug in jos. Tot la 2 Mai am apucat ziua memorabila când tancurile tarilor din Pactul de la Varsovia au invadat Praga, cu exceptia noastra. Atunci si Paul Goma si Richard Wagner s-au inscris in Partid – pe vremea aia inca mai credeam…
Imi povesteati ca se facuse o clasificare a populatiei din 2 Mai: doimaieni, doimaisti si doimaioti.
Sigur, nu era o ierarhie oficiala; totul la 2 Mai era joc. De altfel si poezia era joc. Eram fericiti si „ludicul“ era rege. Cuvintele se jucau si ele. Lorantus, alias Dan Laurentiu, facea mici versete: „La Athenée Palace unde mie imi place“ sau „Numai sângele albastru ne mai scapa de dezastru“ sau „Nora, fii te rog mai sobra, nu frivola ca o cobra“. Asadar tot in joaca am impartit populatia sezoniera a 2 Maiului in trei categorii sociale distincte: a) Doimaienii, astia erau localnicii, impartiti la rândul lor pe etnii: turci, tatari, lipoveni, bulgari sau români. b) Doimaistii – parvenitii snobi, veniti cu masinile proprii de la oras sa caste gura la artisti si eventual sa se pozeze cu ei. c) Doimaiotii – adevaratii, cei vechi, cei credinciosi locului pâna la capat – ctitorii, cei care inca se roaga, cine stie din ce vazduhuri, la acea biserica, ramasa ani in sir fara cupola, fiindca popa a baut banii; asadar cei care duc 2 Maiul cu ei si pe cea lume, astia au fost si ramân Doimaiotii. Eu nu exist in Istoria Literaturii Române, dar aud o voce inauntrul meu care imi spune ca in istoria nescrisa inca a Doimaiului o sa ramân, ce distinctie mai mare sa-mi doresc?
(Liviu Vasile este autorul cartii „Un fel de piuã: 2 Mai si Vama Veche“.)
http://revistacultura.ro/nou/2011/10/un-saint-tropez-fara-jandarmi/
vineri, 14 octombrie 2011
Scrisoarea pro-Goma e in Parlament
detalii pe blogul d-lui Liviu Ioan Stoiciu
http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/10/prim-vicepresedintele-usr-senatorul-varujan-vosganian-se-va-intalni-cu-marelui-nostru-exilat-scrisoarea-pro-goma-e-in-parlament/
http://www.liviuioanstoiciu.ro/2011/10/prim-vicepresedintele-usr-senatorul-varujan-vosganian-se-va-intalni-cu-marelui-nostru-exilat-scrisoarea-pro-goma-e-in-parlament/
joi, 13 octombrie 2011
Festival de Muzica Veche Bucuresti
Dragi prieteni,
Am bucuria sa va anunt organizarea editiei 2011 a Festivalului de Muzica Veche Bucuresti. Acesta se va desfasura în perioada 26 – 30 octombrie 2011 si va fi gazduit de Muzeul National Cotroceni.
Anul acesta, cea de-a sasea editie a Festivalului propune publicului un periplu muzical în Europa baroca. Aceasta calatorie initiatica va purta auditoriul în Franta, Italia si Germania secolului al XVIII-lea. Festivalul de Muzica Veche Bucuresti va aduce pe scena capitalei muzicieni din Belgia, Norvegia, Austria, Japonia si România, în cadrul a trei concerte ce se vor desfasura în zilele de 26, 29 si 30 octombrie, în Salonul Mare de Receptii al Muzeului National Cotroceni.
Organizat sub înaltul patronaj al Excelentei Sale Philippe Beke, ambasadorul Regatului Belgiei la Bucuresti, Festivalul îsi asuma în egala masura o dimensiune artistica si o vocatie educativa. Evenimentul îsi propune sa depaseasca limitele unui public erudit, pentru a se adresa unei audiente mai largi. Concertele Festivalului invita publicul sa descopere spiritul epocii baroce prin intermediul muzicii, al instrumentelor istorice si al tehnicilor interpretative specifice.
Atmosfera calda si deschisa a concertelor va fi fericit întregita de rafinamentul Marelui Salon de Receptii al Muzeului National Cotroceni, locul de desfasurare al concertelor. Realizat în stil neoromânesc, Salonul încadreaza si potenteaza prin ambianta si acustica muzica secolului XVIII prezentata în Festival.
Editia 2011 a Festivalului concentreaza în trei concerte de exceptie spiritul muzicii baroce.
- Miercuri, 26 octombrie, formatia Ricercar Consort va sustine concertul Din vremuri de demult – Barytonul, având în repertoriu trio-uri pentru baryton de J. Haydn.
- Sâmbata, 29 octombrie, solistii ansamblului Il Gardellino si Ketil Haugsand va invita la European Gala, un concert din muzica baroca de pe întreg continentul.
- Duminica, 30 octombrie, Festivalul se încheie cu La Stravaganza, un concert din muzica baroca italiana si portugheza în interpretarea ansamblului Il Gardellino.
Pe scena bucuresteana vor urca si anul acesta muzicieni de calibru international, precum Marcel Ponseele, Philippe Pierlot, François Fernandez, Ketil Haugsand, Reiner Zipperling, Jan de Winne si Hervé Douchy, membri ai formatiilor Ricercar Consort, Il Gardellino si ai Camerata Köln.
Festivalul este organizat în parteneriat cu Ministerul Culturii si Patrimoniului National, Primaria Municipiului Bucuresti, Muzeul National Cotroceni si Centrul Cultural al Republicii Ungare. Realizarea editiei din acest an se datoreaza si sprijinului acordat de GDF Suez, Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburesti, Radacini Motors, Euroweb, Stella Artois, Asociatia Cautatorilor de Trufe, Leonidas, Arcsett si Optic Bridge.
Festivalul are drept coproducatori TVR Cultural si Asociatia Antiqva. Partenerii media ai evenimentului sunt: Radio România Actualitati, RFI, Money Channel, România Libera, Dilema Veche, Observator Cultural, Academia Catavencu, Historia, Sapte Seri, The Marketer, Business Woman, wall- street.ro, port.ro, 121.ro, Romania Business Insider, City Compass, kudika.ro, metropotam.ro, Nine O’Clock, Domus, Caminul, Sette Giorni si Bucarest Hebdo.
Biletele au fost puse în vânzare prin reteaua Eventim în magazinele Germanos, Orange, Vodafone, Domo, librariile Humanitas si Carturesti si online pe evetim.ro. Publicul este rugat ca în seara concertelor sa aiba asupra sa un act de identitate, pentru accesul în incinta Muzeului National Cotroceni. Pentru mai multe detalii despre Festival va rugam sa vizitati site-ul web al acestuia www.earlymusic.ro
Medieval
Praxis
events and more
Laurentiu Constantin
Str. Zarii 6-8, ap. 5, sect. 5, Bucuresti
Tel: 031.710.03.22. 0725.22.33.94.
Email: laurentiu@medievalpraxis.ro
mult succes!
Am bucuria sa va anunt organizarea editiei 2011 a Festivalului de Muzica Veche Bucuresti. Acesta se va desfasura în perioada 26 – 30 octombrie 2011 si va fi gazduit de Muzeul National Cotroceni.
Anul acesta, cea de-a sasea editie a Festivalului propune publicului un periplu muzical în Europa baroca. Aceasta calatorie initiatica va purta auditoriul în Franta, Italia si Germania secolului al XVIII-lea. Festivalul de Muzica Veche Bucuresti va aduce pe scena capitalei muzicieni din Belgia, Norvegia, Austria, Japonia si România, în cadrul a trei concerte ce se vor desfasura în zilele de 26, 29 si 30 octombrie, în Salonul Mare de Receptii al Muzeului National Cotroceni.
Organizat sub înaltul patronaj al Excelentei Sale Philippe Beke, ambasadorul Regatului Belgiei la Bucuresti, Festivalul îsi asuma în egala masura o dimensiune artistica si o vocatie educativa. Evenimentul îsi propune sa depaseasca limitele unui public erudit, pentru a se adresa unei audiente mai largi. Concertele Festivalului invita publicul sa descopere spiritul epocii baroce prin intermediul muzicii, al instrumentelor istorice si al tehnicilor interpretative specifice.
Atmosfera calda si deschisa a concertelor va fi fericit întregita de rafinamentul Marelui Salon de Receptii al Muzeului National Cotroceni, locul de desfasurare al concertelor. Realizat în stil neoromânesc, Salonul încadreaza si potenteaza prin ambianta si acustica muzica secolului XVIII prezentata în Festival.
Editia 2011 a Festivalului concentreaza în trei concerte de exceptie spiritul muzicii baroce.
- Miercuri, 26 octombrie, formatia Ricercar Consort va sustine concertul Din vremuri de demult – Barytonul, având în repertoriu trio-uri pentru baryton de J. Haydn.
- Sâmbata, 29 octombrie, solistii ansamblului Il Gardellino si Ketil Haugsand va invita la European Gala, un concert din muzica baroca de pe întreg continentul.
- Duminica, 30 octombrie, Festivalul se încheie cu La Stravaganza, un concert din muzica baroca italiana si portugheza în interpretarea ansamblului Il Gardellino.
Pe scena bucuresteana vor urca si anul acesta muzicieni de calibru international, precum Marcel Ponseele, Philippe Pierlot, François Fernandez, Ketil Haugsand, Reiner Zipperling, Jan de Winne si Hervé Douchy, membri ai formatiilor Ricercar Consort, Il Gardellino si ai Camerata Köln.
Festivalul este organizat în parteneriat cu Ministerul Culturii si Patrimoniului National, Primaria Municipiului Bucuresti, Muzeul National Cotroceni si Centrul Cultural al Republicii Ungare. Realizarea editiei din acest an se datoreaza si sprijinului acordat de GDF Suez, Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburesti, Radacini Motors, Euroweb, Stella Artois, Asociatia Cautatorilor de Trufe, Leonidas, Arcsett si Optic Bridge.
Festivalul are drept coproducatori TVR Cultural si Asociatia Antiqva. Partenerii media ai evenimentului sunt: Radio România Actualitati, RFI, Money Channel, România Libera, Dilema Veche, Observator Cultural, Academia Catavencu, Historia, Sapte Seri, The Marketer, Business Woman, wall- street.ro, port.ro, 121.ro, Romania Business Insider, City Compass, kudika.ro, metropotam.ro, Nine O’Clock, Domus, Caminul, Sette Giorni si Bucarest Hebdo.
Biletele au fost puse în vânzare prin reteaua Eventim în magazinele Germanos, Orange, Vodafone, Domo, librariile Humanitas si Carturesti si online pe evetim.ro. Publicul este rugat ca în seara concertelor sa aiba asupra sa un act de identitate, pentru accesul în incinta Muzeului National Cotroceni. Pentru mai multe detalii despre Festival va rugam sa vizitati site-ul web al acestuia www.earlymusic.ro
Medieval
Praxis
events and more
Laurentiu Constantin
Str. Zarii 6-8, ap. 5, sect. 5, Bucuresti
Tel: 031.710.03.22. 0725.22.33.94.
Email: laurentiu@medievalpraxis.ro
mult succes!
luni, 10 octombrie 2011
vacanta septembrie-octombrie 2011
prima zapada pe Bucegi...
coborand in Bucegi
varful Omu
crucea Caraiman
cabana Piatra Arsa
seara in Brasov centru...
trecand de cabana Susai, cu simpaticii caini de la cabana Girbova (1350 m)
partia Clabucet, sus-sus de tot...in creierii muntilor
relaxare la altitudine
coborand in Bucegi
varful Omu
crucea Caraiman
cabana Piatra Arsa
seara in Brasov centru...
trecand de cabana Susai, cu simpaticii caini de la cabana Girbova (1350 m)
partia Clabucet, sus-sus de tot...in creierii muntilor
relaxare la altitudine
"Scrisoare deschisa Regelui Mihai" de Nora IUGA (fragmente)
Sire,
.....Văd acolo sus, în colţul din dreapta, pe pagina a doua a ziarului Universul, poza Regelui Ferdinand cu profilul lui vulturesc de pe Arcul de triumf, citesc: „prin sabia regelui Ferdinand şi gîndul reginei Maria…“. În stînga e Carol al II-lea cu mantia albă, călare pe calul alb; aventurierul şi protegiuitorul artiştilor care îşi iubea mai mult „libertatea“ personală decît tronul şi blînda Elena, sortită unei suferinţe mute, mama Voastră, cu nelipsitele ei perle prelungindu-i-se pe gîtul subţire ca nişte lacrimi… Şi, lîngă ea, Patriarhul Miron Cristea şi poza cu Majestatea Voastră în uniformă de cercetaş din ziarul Curentul, aceea pe care o mărise tata-mare şi mi-o dăruise cînd am împlinit 8 ani; mi-am agăţat-o pe perete lîngă pat. V-am văzut şi în realitate, aţi asistat odată la „ridicarea pavilionului“ în curtea şcolii „Regina Maria“ din Giuleşti, cînd eu cîntam „solo“ ultima strofă a imnului Trei culori : „Iar cînd fraţilor m-oi duce/ de la voi…“ parcă era o premoniţie. Ţin minte ca acum, mergeam cu mama-mare la parăzile de la 10 Mai.
De fiecare dată mi-era frică să nu mă strivească mulţimea de oameni. Regina Maria şi Principesele erau în trăsuri, Carol al II-lea călare, şi voi, Majestate, într-o maşină decapotabilă. Am şi acum în urechi acel URA! Care dura ore în şir, de parcă însuşi aerul ovaţiona. Şi a venit acel 8 noiembrie, onomastica Majestăţii Voastre. Cu trei zile înainte Vă trimisesem, în numele clasei a VII-a B de la Iulia Haşdeu, o telegramă de felicitare: „Sire, tineretul e cu Voi!“. Aveam 16 ani şi ştiam, totdeauna am ştiut dinainte ca lucrurile să se întîmple. A doua zi, în faţa şcolii, la intrarea principală, stătea Andrei, un elev slab şi palid dintr-a VIII-a, de la Mihai Viteazul. Împărţea nişte foi rupte dintr-un caiet de dictando, pe care scria: „Mîine, 8 Noiembrie, veniţi în Piaţa Palatului la demonstraţia pentru rege!“. A doua zi dimineaţa toate ieşirile din şcoală au fost încuiate încă de la prima oră. La subsol, unde se aflau veceurile, ferestrele erau foarte sus şi aveau gratii de fier. Ne-am urcat una pe umerii celeilalte ca să ajungem la nivelul geamurilor şi, „scobitori“ cum eram, ne-am strecurat printre zăbrele şi-am luat-o la fugă spre Palat. Acolo tocmai îşi făceau intrarea două coloane cu tineri, ce păreau a nu se mai termina, cu pancarde, pe una scria: „Studenţii regelui“, pe cealaltă: „Băieţii lui Maniu“. Am simţit pentru prima oară că nu mai eram doar un trup, eram mii de trupuri, prinse în bătăile unei singure inimi. Nu ştiu de ce
Vă scriu toate astea, acum, după 65 de ani, Sire, cînd ştiu că rîndurile mele nu vor ajunge niciodată în mîinile Voastre, dar cînd l-am auzit [...] numindu-Vă „Slugă la ruşi“ şi „Trădător de ţară“, pe Voi, cel mai tînăr şi cel mai frumos dintre regi – silit să abdice şi să-şi părăsească ţara pentru a opri execuţia a o mie de tineri anticomunişti –, pe Voi, care aţi pus capăt războiului cu două luni mai devreme, am înţeles că întotdeauna o scrisoare îşi găseşte un destinatar. Şi deodată s-a pornit răpăitul mitralierelor de pe clădirea Ministerului de Interne, devenit mai tîrziu Comitetul Central, şi zeci de adolescenţi au căzut într-o baltă de sînge, numai fiindcă Vă iubeau. Sus, pe acoperiş, Steagul regal nu mai flutura. Fugeam spre casă ca un mic animal turbat de frică şi de mînie, strîngînd la piept un poster, aruncat din avion, cu poza Majestăţii Voastre, emis de ziarul Ardealul.
După două zile, la şcoală a sosit o telegramă pentru clasa a VII-a B, pe numele meu: „Majestatea Sa, Regele României, Mihai I, Vă mulţumeşte pentru urările…“ Semnat: Mareşalul Curţii Regale Negel. A doua zi am fost chemată la cancelarie. Profesorii erau la ore, eram singură cu directoarea şcolii, Olga Rhea Sylvia Popovici; m-a mîngîiat pe păr şi mi-a spus, cu o voce pe care n-o avea de obicei, să nu-mi mai dau pe faţă sentimentele, că am intrat într-un timp rău, în care sîntem pîndiţi şi vînaţi. Peste o lună a părăsit şcoala şi n-am aflat nici pînă azi, de ce n-a mai pomenit nimeni de ea. După 45 de ani abia V-am putut distinge în întunericul acelei maşini, îmbrăcată toată în flori, care înainta lent prin Piaţa Palatului. Am şi acum în urechi strigătul continuu „Regele Mihai!“. Eraţi din nou în România, în calitate de oaspete, de turist, de fiu rătăcitor? Printre oamenii de toate vîrstele, cu steaguri şi pancarde, era unu’ cu o prăjină de care atîrnau zeci de pantofi desperecheaţi. Au mai trecut 20 de ani. Voi, Majestate, locuiţi aici, în Bucureşti, în acelaşi oraş cu mine, respiraţi acelaşi aer poluat cu mine, într-o discreţie mai presus de orice coroană. Nu-mi iese din minte băieţaşul blond care nu se mai dezlipea de Majestatea Voastră. Vedeam în el copilul care aţi fost, parcă priveam lăstarul unui mesteacăn. De ce Vă urăşte omul „însemnat“ atît de mult, Majestate?
Cît aş vrea să mai pot spune: „Sire, tineretul e cu Voi!“.
Nora Iuga
Observator cultural, 07.10 2011 Scrisoare deschisă Regelui Mihai - autor: Nora Iuga
http://www.observatorcultural.ro/PUNCT-DE-VEDERE.-Scrisoare-deschisa-Regelui-Mihai*articleID_25963-articles_details.html
http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blog/show?id=1971741%3ABlogPost%3A1296237&xgs=1&xg_source=msg_share_post
.....Văd acolo sus, în colţul din dreapta, pe pagina a doua a ziarului Universul, poza Regelui Ferdinand cu profilul lui vulturesc de pe Arcul de triumf, citesc: „prin sabia regelui Ferdinand şi gîndul reginei Maria…“. În stînga e Carol al II-lea cu mantia albă, călare pe calul alb; aventurierul şi protegiuitorul artiştilor care îşi iubea mai mult „libertatea“ personală decît tronul şi blînda Elena, sortită unei suferinţe mute, mama Voastră, cu nelipsitele ei perle prelungindu-i-se pe gîtul subţire ca nişte lacrimi… Şi, lîngă ea, Patriarhul Miron Cristea şi poza cu Majestatea Voastră în uniformă de cercetaş din ziarul Curentul, aceea pe care o mărise tata-mare şi mi-o dăruise cînd am împlinit 8 ani; mi-am agăţat-o pe perete lîngă pat. V-am văzut şi în realitate, aţi asistat odată la „ridicarea pavilionului“ în curtea şcolii „Regina Maria“ din Giuleşti, cînd eu cîntam „solo“ ultima strofă a imnului Trei culori : „Iar cînd fraţilor m-oi duce/ de la voi…“ parcă era o premoniţie. Ţin minte ca acum, mergeam cu mama-mare la parăzile de la 10 Mai.
De fiecare dată mi-era frică să nu mă strivească mulţimea de oameni. Regina Maria şi Principesele erau în trăsuri, Carol al II-lea călare, şi voi, Majestate, într-o maşină decapotabilă. Am şi acum în urechi acel URA! Care dura ore în şir, de parcă însuşi aerul ovaţiona. Şi a venit acel 8 noiembrie, onomastica Majestăţii Voastre. Cu trei zile înainte Vă trimisesem, în numele clasei a VII-a B de la Iulia Haşdeu, o telegramă de felicitare: „Sire, tineretul e cu Voi!“. Aveam 16 ani şi ştiam, totdeauna am ştiut dinainte ca lucrurile să se întîmple. A doua zi, în faţa şcolii, la intrarea principală, stătea Andrei, un elev slab şi palid dintr-a VIII-a, de la Mihai Viteazul. Împărţea nişte foi rupte dintr-un caiet de dictando, pe care scria: „Mîine, 8 Noiembrie, veniţi în Piaţa Palatului la demonstraţia pentru rege!“. A doua zi dimineaţa toate ieşirile din şcoală au fost încuiate încă de la prima oră. La subsol, unde se aflau veceurile, ferestrele erau foarte sus şi aveau gratii de fier. Ne-am urcat una pe umerii celeilalte ca să ajungem la nivelul geamurilor şi, „scobitori“ cum eram, ne-am strecurat printre zăbrele şi-am luat-o la fugă spre Palat. Acolo tocmai îşi făceau intrarea două coloane cu tineri, ce păreau a nu se mai termina, cu pancarde, pe una scria: „Studenţii regelui“, pe cealaltă: „Băieţii lui Maniu“. Am simţit pentru prima oară că nu mai eram doar un trup, eram mii de trupuri, prinse în bătăile unei singure inimi. Nu ştiu de ce
Vă scriu toate astea, acum, după 65 de ani, Sire, cînd ştiu că rîndurile mele nu vor ajunge niciodată în mîinile Voastre, dar cînd l-am auzit [...] numindu-Vă „Slugă la ruşi“ şi „Trădător de ţară“, pe Voi, cel mai tînăr şi cel mai frumos dintre regi – silit să abdice şi să-şi părăsească ţara pentru a opri execuţia a o mie de tineri anticomunişti –, pe Voi, care aţi pus capăt războiului cu două luni mai devreme, am înţeles că întotdeauna o scrisoare îşi găseşte un destinatar. Şi deodată s-a pornit răpăitul mitralierelor de pe clădirea Ministerului de Interne, devenit mai tîrziu Comitetul Central, şi zeci de adolescenţi au căzut într-o baltă de sînge, numai fiindcă Vă iubeau. Sus, pe acoperiş, Steagul regal nu mai flutura. Fugeam spre casă ca un mic animal turbat de frică şi de mînie, strîngînd la piept un poster, aruncat din avion, cu poza Majestăţii Voastre, emis de ziarul Ardealul.
După două zile, la şcoală a sosit o telegramă pentru clasa a VII-a B, pe numele meu: „Majestatea Sa, Regele României, Mihai I, Vă mulţumeşte pentru urările…“ Semnat: Mareşalul Curţii Regale Negel. A doua zi am fost chemată la cancelarie. Profesorii erau la ore, eram singură cu directoarea şcolii, Olga Rhea Sylvia Popovici; m-a mîngîiat pe păr şi mi-a spus, cu o voce pe care n-o avea de obicei, să nu-mi mai dau pe faţă sentimentele, că am intrat într-un timp rău, în care sîntem pîndiţi şi vînaţi. Peste o lună a părăsit şcoala şi n-am aflat nici pînă azi, de ce n-a mai pomenit nimeni de ea. După 45 de ani abia V-am putut distinge în întunericul acelei maşini, îmbrăcată toată în flori, care înainta lent prin Piaţa Palatului. Am şi acum în urechi strigătul continuu „Regele Mihai!“. Eraţi din nou în România, în calitate de oaspete, de turist, de fiu rătăcitor? Printre oamenii de toate vîrstele, cu steaguri şi pancarde, era unu’ cu o prăjină de care atîrnau zeci de pantofi desperecheaţi. Au mai trecut 20 de ani. Voi, Majestate, locuiţi aici, în Bucureşti, în acelaşi oraş cu mine, respiraţi acelaşi aer poluat cu mine, într-o discreţie mai presus de orice coroană. Nu-mi iese din minte băieţaşul blond care nu se mai dezlipea de Majestatea Voastră. Vedeam în el copilul care aţi fost, parcă priveam lăstarul unui mesteacăn. De ce Vă urăşte omul „însemnat“ atît de mult, Majestate?
Cît aş vrea să mai pot spune: „Sire, tineretul e cu Voi!“.
Nora Iuga
Observator cultural, 07.10 2011 Scrisoare deschisă Regelui Mihai - autor: Nora Iuga
http://www.observatorcultural.ro/PUNCT-DE-VEDERE.-Scrisoare-deschisa-Regelui-Mihai*articleID_25963-articles_details.html
http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blog/show?id=1971741%3ABlogPost%3A1296237&xgs=1&xg_source=msg_share_post
Abonați-vă la:
Postări (Atom)