interviuri cu personalitati

        in memoriam:              
                                           MIRCEA HORIA SIMIONESCU
motto:
„La secţia scrisori a «SCÂNTEII» primeam denunţuri: că se întâlneau pe ascuns duşmani ai poporului ca Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu ş.a.”.


„... Criticii trebuie să spună ce se întâmplă în proza şi poezia nouă, dar critica este încă adânc dependentă de istoria literară, de cercetarea sociologică a literaturii...”


„... Planeta sărăceşte, resursele pier...”

                                                                         ***
A.B.- Pentru că luna aceasta împliniţi o anume vârstă, redacţia revistei „Porto Franco” vă urează mai întâi „La mulţi ani!”.
Aş dori să începem dialogul nostru cu o simplă întrebare:
Vă este dor de locurile natale?

M.H.S.- M-am născut în frumosul oraş Târgovişte, într-o casă ce se află şi astăzi în picioare, printr-un fericit noroc, la distanţă de 200 de metri de casa în care s-a născut Grigore Alexandrescu şi la aproximativ 700 de metri de cea în care s-a născut Eliade Rădulescu. Pot spune că a fost foarte mare influenţa acestor două personalităţi asupra mea.

Mă aflu încă sub marea vrajă a acestor oameni, adică, între fantasmaticul lui Eliade Rădulescu, universalitatea sau năzuinţa de universalitate a acestuia, care visa bibliotecă universală, după cum se ştie, adică o mare bibliotecă pentru acest nefericit popor român, şi violenţa elegantă a lui Grigore Alexandrescu – satira.

Dar nu vorbesc neapărat de satira îndreptată asupra contemporanilor, ci mai degrabă, satira îndreptată asupra sa. Am amintit în Ingeniosul bine temperat. Dicţionar onomastic – primul volum, pe unii îndepărtaţi, cum ar fi Budai-Deleanu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu şi alţii, pe care i-am considerat mereu târgovişteni. I-am simţit atât de acasă, căci pe lângă faptul că sunt buni „patroni spirituali”, i-am considerat şi „vecini”. Marele meu noroc, în adolescenţă, când am schimbat uneltele militare, care erau de lemn şi praştia – eu fiind fiu de militar am făcut un lung stagiu –, deci, spuneam, am schimbat armele acestea cu „armele” papetăriei. Am avut o dragoste din adolescenţă, o dragoste nemaipomenită, pentru organizarea rândurilor, nu de copii în trupă, ci a rândurilor de cuvinte, în scris.
A.B.- Poate unii din cititorii noştri sunt curioşi să afle când aţi început să scrieţi. De timpuriu?
M.H.S.- De la vârsta de 14 ani. Poezie, la început, după aceea un fel de poeme în proză, jalnice toate, teribile acum când le citesc, recitesc, dar am mers mai departe şi mi-am dat seama că drumul gândirii mele este mult mai desfăcut, ca atare ajunsesem la dimensiunile prozei. Dar mi s-a întâmplat şi un alt fenomen: am ieşit din adolescenţă destul de derutat, de-acum eram un viciat...

Însă am avut norocul să întâlnesc un mare intelectual, un mare talent, pe Radu Petrescu. A fost o întâmplare: am auzit o poezie recitată de o elevă de la un liceu, eleva recita poezia unui tânăr de vârsta mea, necunoscută încă. A fost o întâmplare să ne cunoaştem. Totodată, am simţit şi o puternică stare organizatorică. În curtea în care locuiam am adunat, în tinereţe, mulţi copii, aceştia fiind de două feluri: cei care se interesau de probleme literare, iar ceilalţi, talentaţi. Ideea mea a fost bună, pentru că am început, în joaca noastră, să facem reviste literare-manuscris. Erau cel puţin 10 reviste literare scoase.

Mă gândesc la acele vremuri şi la cele de astăzi, fiind la îndemână Festivalul „Moştenirea Văcăreştilor” de la Târgovişte, din toamna anului ’96, unde am fost preşedintele juriului. Am observat că unii concurenţi şi-au trimis manuscrisele trase la xerox, ceea ce uşurează enorm munca. Dacă noi am fi avut nişte maşini de scris, ar fi fost extraordinar şi am fi făcut mult mai multe lucruri, am fi fost fericiţi.

Am pornit mereu de la formă la conţinut. Am muncit mult, şi eu şi Radu Popescu. Am scos plachete, reviste, Radu a reuşit să scoată 60 de numere din „Cântece noi”, mai târziu Constantin Lăză¬rescu a scos „Cloşca cu pui” şi „Metru cub”, Constantin Olăreanu scotea revista „Oraşe de nichel”, dar interesant era că aceste reviste erau foarte căutate şi citite. Oraşul era plin de cititori. Radu era un talentat, perseverent, eu eram plin de ambiţii. Luam legătura cu mulţi oameni de litere, fraţii Teodoreanu, Alexandru Philippide, Cezar Petrescu, Rebreanu, făceam şezători literare, dialoguri şi, cred, am reuşit să facem o literatură interbelică, inclusiv avangardă.

Cred că am fost ultimii avangardişti din această ţară. Trebuie să amintesc, grupul era constituit din Radu Petrescu, Constantin Lăzărescu, Costache Olăreanu, Ion Teodorescu, Emilian Georgescu şi eu. Unii au volume şi au continuat să publice. Însă, la vârsta aceea, de douăzeci de ani, se puneau trei probleme: una era aceea de a intra la facultate; a doua, Bucureştiul, care constituia o mare atracţie, ieşirea din anonimat şi, ultima problemă, cea mai grea, îndurarea frigului şi a foametei. Dar trebuia să îmi găsesc un rost. Trebuia să muncesc.

A.B.- Înţeleg că şi atunci drumul afirmării era greu, cu multe ocolişuri. În epocă, cei mai mulţi tineri scriitori încercau să intre în presă.
E şi cazul dumneavoastră?

M.H.S.- Da, în anul 1950, am reuşit să devin colaborator la ziarul „Scânteia”. Scriam cronici de filme. Am fost apoi convins să mă angajez reporter, făcând acest lucru 19 ani, gazetăria devenind foarte importantă pentru mine. În acea perioadă am trecut prin trei etape.

Prima a fost aceea de complexe, ştiind că nu am nici un fel de talent gazetăresc, nici astăzi nu am, sunt un stângaci nemaipomenit.

A doua a fost după plecarea lui Sorin Toma, fiind o perioadă de tranziţie, în care m-am făcut plăcut şi util – dar eu ştiu că am scris prost – şi am fost trimis de la Secţia Cultură la secţia de scrisori a „Scânteii”.

A fost o experienţă care m-a zguduit: erau scrisori de demascare, oameni nevinovaţi erau pârâţi pentru activităţi inexistente, fiii îşi demascau părinţii, era o ură devastatoare, totală. Ajunsesem să am insomnii datorită acestor scrisori incredibile.

Mi-a picat la un moment dat, în mână, o scrisoare, acest fapt n-o să-l pot uita niciodată, fiindcă numele la care se referea erau cunoscute: în casa Barbu Slătineanu, din Cotroceni, se întâlneau, pe ascuns, duşmani ai poporului. Era vorba, de fapt, de Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi ceilalţi mari oameni de cultură. Împreună cu Costache Olăreanu, ne-am sfătuit şi într-o noapte ne-am dus să-i anunţăm pe oameni că sunt vizaţi de un chiriaş. Multe dintre scrisori le-am rupt, le-am ars, astfel, multă vreme, făcând o activitate ilegală. Aşa erau vremurile. Am şi râs uneori, cu prietenii, desigur, un râs trist, dar aşa e, am dus o activitate ilegală, la un organ legal, al Partidului Comunist.

A fost şi o a treia perioadă când, văzându-se că nu sunt un prost şi că muncesc mult – făceam de serviciu noaptea, lucram de lunea până sâmbăta fără să mai plec acasă, dormeam pe maldărul de ziare, deci devenisem util, am fost reprimit la Secţia de Cultură, dând peste nişte oportunişti care nu scriau aşa cum gândeau. Între noi, în secţie, îşi spuneau opiniile, dar în scris o făceau, aşa cum primeau şi comanda.

A.B.- În aceeaşi perioadă, din câte ştiu, aţi scris şi despre muzică. De ce? Aţi avut veleităţi de muzicolog?

M.H.S.- Ca să reuşesc să fac gazetărie, am demonstrat că pot avea şi alte calităţi şi aşa am început să scriu despre muzică. Pentru că nu puteam să fac gazetărie şi să nu scriu, dar nici să nu fac compromisuri, am început să scriu cronică muzicală. Ulterior, mi s-a dat şi rubrica despre plastică, cu toate că nu mă pricepeam. Anumiţi muzicologi mă întreabă uneori de ce nu mă înscriu în Uniunea Muzicologilor din România, dar aş vrea să se ştie – nu sunt un muzicolog, ci am fost doar amator, a fost o perioadă de trecere.

A venit apoi relaxarea, când ziarul „Scânteia” era mai deschis, erau anii ’66, ’67, ’68, perioada de după Hruşciov, care anticipa Primăvara de la Praga şi se simţea în aer relaxarea ideologică. Atunci a venit un nou redactor-şef la ziar, un om pe care îl remarcasem, îl admirasem, dar despre care nu ştiam mai nimic, pe nume Dumitru Popescu – zis „Dumnezeu”.

Dumitru Popescu avea o foarte bună pricepere în a face o gazetă, cu toate că în scris nu era la fel de strălucit. Avea experienţă, doar fusese multă vreme la „Agerpres”, văzuse ziare şi reviste străine, şi de aceea ştia să conducă o gazetă, era un tip pragmatic. Împreună cu cei de bună credinţă, iubitori ai scrisului, reuşisem să atragem oameni, au semnat nume care meritau să se facă cunoscute în ziarul nostru: Ciucurencu. Andricu, Comarnescu, Jean Victor Pandelescu şi mulţi alţii.

A fost o perioadă bună pentru mine, căci am scris atunci nu mai puţin de 15 cărţi. Venise vremea când aceste cărţi, ale mele şi ale prietenilor mei, aveau şansa de a fi publicate. Aşa i-am cerut lui Popescu-Dumnezeu să plec la revista „Luceafărul”, unde lucra ca redactor-şef Bănulescu – care îmi fusese coleg şi bun prieten – şi care îmi propusese să fiu secretar general de redacţie, dar Popescu nu a fost de acord.

Eu nu ştiam ce se petrecea, de fapt, în ascuns.

La scurt timp, Dumitru Popescu a fost numit secretar al C.C. al P.C.R. – el fiind acela care îi scria discursurile lui Nicolae Ceauşescu. Aşadar avea nevoie de un om pe lângă el, un om care să cunoască şi scriitori, compozitori, plasticieni, profesori, deci o pavăză. Când mi-am dat seama, am protestat, însă destul de moale. Am rămas bun prieten cu Costache Olăreanu, Alexandru George, Radu Petrescu, cu toate că, am aflat ulterior, toţi aveau „dosarele şubrede”. Funcţia de secretar al CC al PCR îl schimbase mult pe Dumitru Popescu, iar discuţiile noastre deveniseră foarte reci, ne limitam la aproximativ 30 de cuvinte pe zi. În numele lui Popescu şi chiar fără ştirea lui, am ajutat mulţi prieteni: Pintilie vroia să facă nu ştiu ce film; a venit la mine şi Goma, cu o problemă şi Dimov, Ivănceanu; am făcut tot ce am putut în numele unui „bine”.

A.B.- Cum era critica din acea vreme? Ce părere aveţi despre critica de azi?

M.H.S.- Critica m-a întâmpinat cu mare căldură. Poate şi pentru că poezia conta foarte mult, dar mai ales, pentru că a fost semnată de oameni mari, precum Matei Călinescu, Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea, deci o îmbrăţişare mult prea caldă.

Astăzi, această critică puternică nu se mai face, căci mulţi oameni de cultură sunt atraşi de politică şi îşi amână tot mai mult scrisul. Am avut plăcerea să asist la o discuţie mai apropiată, erau de faţă şi mai vechii mei prieteni Alexandru George, Costache Olăreanu, Barbu Cioculescu, Cornel Regman şi am avut o mare bucurie să te afli şi tu printre noi, căci doar aşa mai tânăra generaţie poate afla despre treptele vieţii noastre.

Spuneam, m-a surprins într-un mod plăcut o intervenţie a poetei Irina Mavrodin, căreia i-am spus, acum opt ani, că mi-aş dori un critic-exeget, ea mângâindu-mi într-un fel durerea de a nu exista un asemenea critic. Nu am nevoie de un critic care să mă laude, că „am folosit calamburul, observaţia satirică, estetizată prin gratuitate, poematicul, transformarea unor mijloace auxiliare ca referatul, rezumatul sau articolul în specii literare...”, după cum afirma Marian Popa. Avem nevoie de o analiză profundă, asupra a ceea ce se întâmplă. Observăm că literatura a încăput pe mâna unora care habar n-au de critică...

Criticii trebuie să spună ce se întâmplă în proza şi poezia nouă, dar critica este încă adânc dependentă de istoria literară, de cercetarea sociologică a literaturii.

A.B.- Dacă aţi fi critic, ce aţi sesiza că se întâmplă în poezia română contemporană? O urmăriţi cu atenţie?

M.H.S.- Da, sigur. După părerea mea, poezia se desparte astăzi în două „aripi”: o aripă care s-a folosit multă vreme, dar care îşi pierde trep¬tat din interes, o poezie metafizico-speculativă, în care abstrac¬ţiunea domină; şi o a doua aripă, o poezie influenţată de cea an¬glo-sa¬xonă, o poezie a concretului, mă gândesc acum la poezia ame¬ricană, de pildă.

Este vorba de o poezie directă şi îi pot aminti acum pe Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Brumaru, Stoiciu, adică o poezie absolut memorabilă.

A.B.- Mai există cenzură? Unii scriitori încă se simt cenzuraţi. E şi cazul dumneavoastră?

M.H.S.- În mass-media, cred că mai există cenzură; şi dacă ea mai există, atunci aş numi-o manipulare. În literatură, nu cred că mai există. Pe de altă parte există, totuşi, autocenzura. Am fost timp de 45 de ani „legaţi”, „strânşi” şi de aceea este normal să mai şchiopătăm încă.

A.B.- Aţi avut o viaţă cu suişuri şi coborâşuri. Scrieţi despre propriile întâmplări? La ce lucraţi în prezent?

M.H.S.- În primul rând lucrez la „Jurnalul” anilor ’66, ultimii mei ani de la „Scânteia”.

Apoi, perioada când am fost director al Operei Române din Bucureşti, când după un timp am fost dat afară împreună cu Ilie Rădulescu. M-a ajutat mult primarul capitalei, Dumitru Popa şi Magdalena Popa.

Am plecat de la Opera Română în urma unei scandaloase întâmplări: spărsesem, din greşeală, un imens candelabru din cristal de Sighişoara. Şi aşa, nu ştiu cum, m-am trezit trimis la spitalul de nebuni. În felul acesta „Jurnalul” meu se prelungeşte din ’66 până în ’75, când am ieşit la pensie cu „pensionare de gradul II de invaliditate, pentru cădere psihică”.

„Jurnalul” acesta are şi un păcat: pentru că în anul 1970 am avut o tentativă de sinucidere, despre care, ulterior, am vorbit în cărţile mele.

Am făcut în aşa fel încât cu toate că eram „ieşit din rânduri”, după cum s-a exprimat cineva, mi-am notat totul, m-am apucat de scris, cu toate că eram „suspect de multă vreme”.

Ca să rezist, să nu înnebunesc, m-am mutat la Pietroşiţa şi cu mâinile mele mi-am construit o frumoasă casă.

A.B.- Cum vedeţi sfârşitul acestui secol?

M.H.S.- Planeta sărăceşte, resursele pier.

A.B.- Pentru încheiere, un cuvânt pentru redacţia revistei „Porto-Franco”.

M.H.S.- Poţi pronunţa doar numele „Porto-Franco” şi eşti cucerit. Am speranţa că această revistă va avea mereu ceva de spus, trebuie să rămână unită şi puternică.

Rămân cu toată dragostea alături de cei ce semnează in această revistă, îi susţin şi le urez succes. Să avem credinţa că va fi bine.
22.XI.1996, Târgovişte
interviu realizat de Angela BACIU

--------------------------------------------------------------------------------------------------------
            
            in memoriam  
                                                           CEZAR IVĂNESCU

Cezar Ivănescu (n. 6 august 1941, Bârlad - d. 24 aprilie 2008, București) a fost un poet, dramaturg, traducător și director de editură român.


 interviu cu Cezar IVANESCU, partea I:

motto:
„Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte nişte situaţii teribile şi să se dedubleze.”
„... M-am simţit obligat să scriu despre Preda aşa cum l-am cunoscut eu, cu toate că ştiu că o să trezesc anumite antipatii.”

                                                                       ***
A.B. Aş vrea să încep cu o întrebare pe care o consider foarte importantă: ce-l mai poate determina astăzi pe un scriitor sau om de ştiinţă să muncească ani de zile pentru o carte?

C.I. Întrebarea are o tentă dramatică, firească, cred eu, dar s-a depăşit totuşi acel moment postdecembrist destul de nefast pentru scriitori, pentru autorii de cărţi, în general, în România. Şi pentru că suntem acum într-o situaţie de echilibru şi de reaşezare a lucrurilor, eu cred că un autor, la ora de faţă, poate lucra liniştit, mai ales că a apărut şi noua lege a drepturilor de autor, care reglementează drepturile acestuia. Au apărut şi editori puternici, interesaţi de autori de valoare din România, gândindu-se că un autor în viaţă nu îţi aduce întotdeauna beneficii. Dar trebuie să te gân¬deşti la faptul că opera, odată tipărită şi deţinându-i copyright-ul, în timp îţi poate aduce ceva beneficii. Îţi dau un sin¬gur exemplu: Cioran. Cioran, în Franţa, a fost tipărit permanent de Gallimard, în tiraje foarte mici; dincolo de gloria lui universală, nu se ştie ce mari beneficii aducea Gallimard-ului. În schimb, acum se vede foarte bine, Cioran a devenit un autor universal, a început să fie tradus în toate limbile din lume, în toate marile culturi, în ediţii complete, şi prin aceste apariţii se scot înzecit toţi banii pe care editura i-a dat o viaţă întreagă lui Cioran ca să-şi poată scrie liniştit opera. Sper că o asemenea politică să ghideze şi nişte editori inteligenţi de la noi, astfel încât autorul român să nu-şi mai pună aceste probleme, ştiu eu, sfâşietoare, apropo de rostul şi întemeierea actului său creator.

A.B. Aţi luat o serie de premii, aţi publicat numeroase cărţi valoroase; care consideraţi că este starea poeziei actuale?

C.I. Starea poeziei actuale la români ,draga Angela Baciu, este bună, în sensul că sunt nişte generaţii puternice, dacă e să le delimităm, sunt aproximativ patru-cinci generaţii creatoare cu forţă la ora actuală, autori care dau cărţi, de la generaţia lui Nichita Stănescu şi până la generaţia nouăzecistă, din care faci şi tu parte. Avem reprezentanţi foarte buni, autori foarte dotaţi, care tipăresc şi, din acest punct de vedere, strict, lucrurile stau bine cu poezia. Acum se întâmplă altceva: noi, românii, n-am ştiut niciodată să ne punem în valoare autorii, poeţii români. Pot afirma că marele roman sau marea proză se scrie în America de Sud şi marea poezie din lume se scrie în Estul Europei, adică în partea asta a Balcanilor – România, Iugos¬la¬via ş.a. m.d.
Dar nu prea avem posibilitatea şi inteligenţa să ne punem în valoare autorii importanţi pe care îi avem.
Sigur, starea poeziei acum este bună, dar ar fi foarte important să găsim nişte modalităţi, adică manifestări oficiale, internaţionale, premii, care să lanseze şi să pună în valoare autorii. În orice caz, vreau să spun că am fost impresionat astă-toamnă când am făcut călătoria la Paris. La Cen¬trul Cultural Român, francezii nu erau foarte încântaţi de poezia ro¬mâ¬nească, de climatul creator din România. Dovezile vor fi în cu¬rând palpabile, în sensul că va apărea în Franţa o antologie de poezie românească – comandă a Statului Francez, antologie reali¬zată de colegul meu de generaţie şi un foarte bun prieten Gheorghe Astaloş.

De asemenea, un important intelectual şi poet francez actual, Michel Camus, intenţionează să dea drumul la o colecţie specială de poezie românească. Deci poezia românească începe să fie aşezată la adevărata ei valoare; eu, o repet, cu riscul de a deveni patetic, cred că este una dintre cele mai mari care s-au scris în acest secol în lume, poezia românească de după război.

A.B. Cum credeţi că ar trebui să se procedeze, pentru ca revistele de cultură să nu mai trăiască înfricoşate de ziua de mâine?

C.I. Revistele de cultură din România au o situaţie destul de încurcată la ora actuală, unele fiind susţinute (finanţate) de Uniunea Scriitorilor, altele de Ministerul Culturii. Sigur că la români a rămas obişnuinţa de a citi revistele de cultură şi de a se interesa de ele, dar până la urmă, pentru că ştim că ele nu aduc nici un fel de profit, se va ajunge şi la noi în situaţia din Occident. Adică, o revistă de cultură ca să poată rezista trebuie să fie susţinută foarte clar de o instituţie sau de un patron foarte puternic, un trust de presă, televiziune, de o editură puternică ş.a. m.d.

Cred că nu trebuie să mai ascultăm de un canon de tip comunist, adică revistele de cultură trebuie subvenţionate numai de stat. Dar e bine să se reţină acest lucru şi e foarte înţelept că mi-ai pus această întrebare, pentru că românul este omul care citeşte mult, dar pe lângă cărţi el vrea să mai citească şi o revistă culturală, să abandoneze presa aceasta de scandal, controversată, şi în acest sens, ca şi revista „Porto-Franco”, la care scrii şi tu, revistele sunt necesare la ora actuală. Însă nu ştiu câte dintre ele vor supravieţui, dar sunt semne bune că mulţi oameni care au câştigat şi câştigă din cul¬tură sunt dispuşi să reinvestească, în continuare, în cultură. Exis¬tă totuşi anumite reviste importante, fapt ce mă bucură foarte tare, o revistă permanentă ce apare la Satu-Mare, numită „Poesis”, o revistă ce apare la Iaşi, de format: „Secolul XX”, numită „Poe¬zia”, condusă de Cassian Maria Spiridon şi în curând, altă revistă de poezie ce va apărea la Piatra Neamţ, tipărită de Daniel Corbu.

A.B. Aşadar daţi totuşi şanse revistelor de cultură?

C.I. Dau şanse, în sensul că românii, care sunt realişti, au reuşit şi reuşesc să câştige din tipărirea unor cărţi şi au rămas cu acest orgoliu de a ajuta la tipărirea unor reviste frumoase, bine scrise, şi care să însemne ceva pentru cultura românească, căci revistele reprezintă enorm de mult o epocă, dincolo de cărţi şi autori.

A.B. Luna martie este luna în care, din nefericire, un mare poet şi un bun prieten din generaţia Dumneavoastră, Ioanid Romanescu, prieten şi al poeţilor gălăţeni, a trecut în nemurire. Cum vă simţeaţi lângă omul şi artistul Ioanid Romanescu?

A.B. Eu v-aş povesti foarte multe, începând de la o mică istorie trăită. Cu puţin timp înainte de moartea lui Ioanid, am fost la Iaşi. Înainte de venirea mea, poetul Lucian Vasiliu, care îl vizitase pe Ioanid acasă şi îl prinsese într-un moment bun, ca să spun aşa, au discutat şi chiar i-a cântat lui Lucian câteva piese dragi lui, la pian. Dar ceea ce m-a determinat să-l vizitez pe prietenul meu, atunci, în agonie, a fost ceea ce mi-a povestit Lucian, anume că în discuţia cu Ioanid revenea ca un lait-motiv o frază: „... ei, adevăraţii nebuni ai generaţiei noastre am fost eu şi cu Cezar Ivănescu, nebuni autentici...”. El se referea la următorul lucru: noi doi ne cunoaştem şi am fost prieteni din copilărie, şcoală, studenţie.

Este adevărat, poate mai mult chiar decât mine, Ioanid a fost un personaj care a trăit fără nici un fel de prudenţă, a fost un om care s-a risipit într-un mod tragic în existenţă, i-a plăcut să se epuizeze, a călătorit în multe locuri, a avut multe slujbe, neveste, iubite, a scris imens şi ar fi vrut să mai facă şi altele, dar nu a avut timp. Eu am ţinut foarte mult la el, ne-au legat multe şi, pentru că este vorba de Galaţi, pot să spun că o frumoasă amintire este de la Festivalul de poezie „Baladele Dunării”, nu mai ştiu exact în ce an, 1980 şi ceva. Ştiu că după câţiva ani ai luat tu Marele Premiu, deci spuneam că atunci, eram în juriu împreună cu Ioanid, într-o iarnă teribilă şi după jurizare urma să susţinem nişte recitaluri poetice.
Eu cu Ioanid am urcat pe scenă şi am făcut un spectacol la două microfoane, atunci Ioanid a amintit că într-o anumită perioadă şi el şi eu am făcut box, că nu am urcat pe ring niciodată împreună şi că atunci aveam ocazia, şi aşa am început un recital de poezie, el citind, eu cântând, şi realmente am adus sala într-o stare de delir. A fost un moment unic şi uluitor, pe care nu am putut să-l uit. El era genul neprevăzut şi un mare generos... Datoria noastră acum este să-l edităm, să apară nişte poezii din antologia lui, sau inedite, care să-i facă o anumită dreptate pe care nu prea i-au făcut nici critica literară, nici contemporanii.

A.B. S-au împlinit 115 ani de la naşterea lui Octavian Goga (1 aprilie 1881 – stil nou, Răşinari, Sibiu). Aniversarea ne oferă prilejul de a vorbi despre actualitatea unui poet foarte popular atât pe plan cultural, cât şi pe plan politic (a fost preşedintele Partidului Naţional Creştin, ministru, prim-ministru alături de profesorul ieşean A.C. Cuza).
Cum îl citiţi azi pe Octavian Goga, poet-publicist-politician? Cum credeţi că va fi receptat mâine?

C.I. Octavian Goga are, în opinia mea, o situaţie privilegiată, care n-ar trebui să dea idei proaste; a venit într-un moment istoric foarte bun. Nu e uşor să fii un poet profetic al neamului tău şi profeţiile să ţi se împlinească chiar pe parcursul vieţii.
Poezia lui Goga a avut o mare rezonanţă în epocă şi ar fi foarte greu ca cineva să-şi ia ca exemplu pe Goga, căci poezia lui Goga e foarte grea şi cred că cine ar încerca o asemenea poezie ar da un fiasco.

A.B. La ce lucraţi în prezent şi ce planuri aveţi?

C.I. Fac parte dintr-o generaţie care de foarte devreme a trebuit să înfrunte nişte situaţii teribile şi să se dedubleze. Am avut mereu o viziune despre poezie cu totul ieşită din comun (la 19 ani am scris prima piesă de teatru).
Acum încerc să-mi recreez imaginea despre mine, ceea ce ar fi trebuit să fac acum 30 de ani. Eu consider că un poet poate să înceapă să scrie şi să publice şi la 50-60 de ani. Acum vreau să-mi reeditez cărţile însoţite de discuri.
La Editura „Nemira” voi publica o antologie de poezie clasică însoţită de un compact disc.

De asemenea, vreau să-mi adun toate manuscrisele care au apărut, fie cenzurate, mutilate sau pe fragmente. Cred că acesta este pariul meu cu viaţa de la vârsta asta, dacă Dumnezeu mă va ajuta, sper să îmi pun în ordine lucrările.
Şi ...mai aştept o carte pe care mi-ar plăcea s-o lansez şi la Galaţi, o carte despre Marin Preda.
Pentru că s-au inventat tot felul de poveşti la un mod absolut neobrăzat şi s-au creat atâtea scenarii, m-am simţit obligat să scriu despre Preda aşa cum l-am cunoscut eu, cu toate că ştiu că o să trezesc anumite antipatii.

A.B. Faceţi portretul artistului în zodia Leului.

C.I. (rade) Se spune că Leul este foarte tolerant.
La casa de creaţie Mogoşoaia, când ne adunam toţi „Leii” – Marin Preda, Mazilu, eu – ne simţeam foarte bine, tocmai pentru faptul că ne toleram unii pe ceilalţi şi ştiam să privim valorile. Chiar Fănuş Neagu, când vroia să se amuze pe seama noastră, spunea: „... V-aţi găsit voi, genialii...”.
Din zodia mea consider că este adevărată acea toleranţă faţă de oameni şi mai ales faţă de artişti. Am avut mereu generozitatea să recunosc talentul şi mai ales marile şi tinerele talente. Îmi aduc aminte, în anii ’80, am publicat o carte
Despre discipoli şi pot spune că mereu m-am simţit mult mai bine între cei tineri şi am posibilitatea acum să rivalizez cu alte generaţii.

A.B. Cum şi când scrie poetul Cezar Ivănescu?

C.I. Am să vă spun un lucru foarte sincer: anul acesta aş vrea să stau mai mult acasă, să scriu; mă gândesc la faptul că sunt un om care scrie şi trebuie să-şi pună în ordine manuscrisele.

Acum scriu tot timpul, dar îmi este foarte bine dacă îmi creez o anumită atmosferă, un acompaniament muzical.

Şi acum îţi voi spune un lucru pe care l-am mai spus şi la Iaşi: cred că o să fiu obligat să mă mai reîncarnez o dată pentru că nu o să am timp să fac tot ceea ce mi-am propus.

Eu nu am fost întrutotul literat, ci şi muzician. Dar, ca un fel de cenzură transcendentă, de fiecare dată când am vrut să mă apuc de muzică, mi s-a întâmplat ceva.
Şi, aşa, am simţit că în existenţa asta nu voi putea să-mi duc până la capăt şi calităţile mele de muzician.

(va continua; interviu publicat in vol."Marturii dintre milenii", ed.Limes.)
----------------------------------------------------------------------------------------------------------

INTERVIU CU POETA NINA CASSIAN


“Desi m-am căsătorit de trei ori, n-am purtat niciodată


rochie alba de mireasa”

                                           (Realizat de: Angela BACIU)

“ Marea poeta Nina Cassian, - pe numele sau adevarat Renée Annie Cassian s-a nascut la 27 noiembrie 1924 in Galaţi. Este o poetă, eseistă şi traducătoare româncă.
S-a născut într-o familie de origine evreiască (tatăl Ninei, I. Cassian-Mătăsaru, era un traducător cunoscut). Scriitoarea s-a mutat cu familia la Braşov, unde a intrat la Liceul Principesa Elena, şi Bucureşti, urmând şi cursurile Institutului Pompilian. A frecventat cercuri intelectuale de stânga şi, la vârsta de 16 ani, a intrat în organizaţia Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate. În paralel, primele ei încercări literare au fost generos încurajate de Tudor Arghezi şi Ion Barbu, ultimul fiind chiar îndrăgostit de tânăra poetă. Cassian a debutat editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste "La scara 1/1".”


***

* “Timpul a fost poate (prea) generos cu mine, ajutându-mă să ajung la o vârstă venerabilă, cu mansarda încă functionând desi etajele inferioare sunt subrede si degradate.”

* “ În ce priveste exilul, nu m-am consolat cu "inima" ci cu "LIMBA", cea care nu m-a părăsit niciodată!M-am simtit perpetuu "acasă" folosind-o cu ardoare.”

* “ Da, credeam în comunism ca într-o posibilă armonizare a lumii .(criza mea mistică)”
“ Îţi făgăduiesc să te fac mai viu decât ai fost

vreodată.

Pentru prima oară îţi vei vedea porii

deschizându-se

ca nişte boturi de peşti şi-ţi vei putea asculta

rumoarea sângelui în galerii

şi vei simţi lumina lunecîndu-ţi pe cornee

ca trena unei rochii; pentru prima oară

vei înregistra înţepătura gravitaţiei

ca un spin în călcâiul tău,

şi omoplaţii te vor durea de imperativul

aripilor.

Îţi făgăduiesc să te fac atât de viu, încât

căderea prafului pe mobile să te asurzească,

să-ţi simţi sprâncenele ca pe două răni

în formare

şi amintirile tale să-ţi pară că încep

de la facerea lumii. »

(Din volumul "Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei", Editura Albatros, 1961 )

***
A.B. - Stimata Doamna Nina Cassian, am inceput dialogul nostru cu un poem minunat...pentru ca un poet il simte pe celalalt poet chiar si fara prea multe intrebari, citesc un poem semnat de Nina Cassian, inchid ochii si...ma bucur!

Va multumesc pentru ca ati acceptat acest interviu, va mai aduceti aminte ce v-a inspirat cand ati scris aceste versuri?


N.C.- Nu mai tin minte în ce împrejurări am scris poezia mentionată (cam orgolioasă, sper că nu demagogică, întrucât se referă la ceea ce consider că am de dat, nu ca persoană ci ca ofertă de poezie...), si eu va multumesc pentru acest dialog, d-na Angela Baciu.


A.B. – Am crescut – fara sa va suparati pe sinceritatea mea – cu pozele lui Arghezi, Nichita Stanescu, Nina Cassian, Nora Iuga, Bacovia…lipite pe usa camerei copilariei mele si mi-ati calauzit pasii, dorindu-mi sa merg pe acelasi drum…cariera Domniei Voastre atat de plina : ati publicat peste 50 de carti de poezie, traduceri, eseistica, proza, intotdeauna a fost de partea Dvs.timpul ?


N.C. - Timpul a fost poate (prea) generos cu mine, ajutându-mă să ajung la o vârstă venerabilă, cu mansarda încă functionând desi etajele inferioare sunt subrede si degradate.

Drept care,dacă regret ceva, e pierderea tineretii (cea fizică, bineînteles).

Cea ireversibilă.


A.B.- Dar, sa incepem cu inceputul : v-ati nascut pe 27 noiembrie 1924 la GALATI.. Sunt de origine braileanca, dar adolescenta si maturitatea mi le-am petrecut la Galati, ce va aduceti aminte de acest oras? chiar asa in putinii ani pe care i-ati petrecut pe malurile Dunarii…amintirile acestea se regasesc undeva in scrierile Dvs. ?
N.C. - Orasul meu natal - Galati - (m-am născut se pare pe strada/cartier “Mazepa”)- mai există?


A.B. – Da, mai exista si astazi – culmea …si eu am copilarit si mi-am petrecut adolescenta tot in cartier “Mazepa”, pe strada Rosiori…dar, ati parasit orasul foarte repede…


N.C. - L-am părăsit când nu aveam încă nici doi ani, mutându-ne la Brasov unde mi-am petrecut copilăria până la 11 ani...Galati a dat personalităti exceptionale precum Ovid S.Crohmălniceanu, Iordan Chimet sau poetul-inginer, martirul Gheorghe Ursu…si multi altii…
A.B. – A urmat perioada copilariei la Brasov si mutarea la Bucuresti, cum si in ce imprejurari ati inceput sa frecventati cercurile intelectuale de stanga si ulterior sa intrati in Organizatia Tineretului Comunist, credeati in ceea ce faceati ?

N.C. - La Bucuresti - aveam 15 ani pe atunci! - era fascism si război.

Am aderat la comunism - am explicat mai pe larg de ce in cartile mele! Eram elevă si m-a atras …o alta elevă. Nu am cunoscut cercurile intelectuale de stânga.


A.B.- S-a scris in presa de specialitate ca primele Dvs.incercari literare au fost incurajate de marii nostri scriitori Tudor Arghezi si Ion Barbu. De fapt, aceste amintiri apar in « Memoria ca zestre »

N.C – Da, despre întâlnirea mea cu Arghezi am scris în "Memoria ca zestre".

M-a dus tata la Mărtisor cu un caiet "fraudulos", continând câteva poezii de ale mele si unele ale tatei.


A.B. – Cum v-a primit Arghezi ?
N.C. - Arghezi s- a"orientat" imediat si mi-a scris cu mâna lui :

"Talent incontestabil, vocatie sigura…” referindu-se …la ale mele.(caietul a fost un timp în posesia lui Adrian Păunescu, nu stiu dacă mi l-a restituit, eu nu-l mai am.)

În ce-l priveste pe Ion Barbu, rog cititorii sa citeasca poezia "Lui Ion Barbu" din volumul "Desfacerea lumii" apărut în 1991- 1992 la “Fundatia Culturală Română”, ea…spune (aproape) tot.


A.B.- Intr-un alt interviu televizat, ati declarat ca indiferent unde v-ati aflat, chiar daca ati fost plecata din tara, “nu v-ati pierdut niciodata inima”, si ca ati iubit locurile si oamenii de acasa...cum este sa traiesti o vreme in exil, sa fii departe, sa te simti singur...stiu ca aceste lucruri le-ati povestit in cartile Dvs.,dar...povestiti totusi cititorilor care n-au reusit sa va citeasca ultimele carti.


N.C. - În ce priveste exilul, nu m-am consolat cu "inima" ci cu "LIMBA", cea care nu m-a părăsit niciodată!M-am simtit perpetuu "acasă" folosind-o cu ardoare.

A.B.- Cum era cenzura comunista si cum scapati de ea? Ce tertipuri foloseati? Poezia scrisa in Romania in perioada comunista era cu ceva mai prejos decat alte literaturi ale altor popoare?


N.C. - Cea mai cumplită sub raport estetic si psihologic a fost perioada dintre 1946 si 1957 - dar si după aceea -pe care am descris-o pe larg în vol.1 si 2 al "Memoriei ca zestre".

Cenzura opera asupra tematicii, a vocabularului dar, mai grav,asupra bunelor intentii, bănuindu-ne de formalism, decadentism,demascându-ne în sedinte publice, desfigurându-l.

Da, credeam în comunism ca într-o posibilă armonizare a lumii .(criza mea mistică!), în disparitia războaielor, a banului, a statului, a antagonismelor sângeroase dintre rase, popoare, natiuni etc. Atrăgătoare utopie! Care n-avea nimic de a face cu

tortionarii culturali! Sau cu cei politici! Sau cu odioasa, criminala luptă pentru putere

fie a lui Stalin sau a lui Dej (uciderea lui Pătrăscanu)!


A.B.- Daca ar fi sa propuneti pe cineva pentru Premiul Nobel pe cine ati propune?


N.C. - Premiul Nobel l-ar fi meritat si Arghezi, si Blaga si, mai recent, St.Augustin Doinas.

Dar, cunosc destui mediocri care l-au căpătat… si mari scriitori care nu au avut parte de el.

Deci, să nu ne lăsăm obsedati.
A.B. Citindu-va cartile e ca si cum v-as cunoaste caldura vorbei, zambetul dintre versuri, luminozitatea si energia cu care descrieti fapte si intamplari din viata dvs.,grele, tragice, ma fac sa cred ca sunteti un om extraordinar de puternic, cum ati reusit? Care este “secretul tineretii fara batranete”?
N.C - Nu, Nu sunt puternică.

Sunt, cum am mai spus, infatilă - deci vulnerabilă.Agresorii (chiar călăii) mă crută fiindcă nu sunt un adversar pe măsura lor.
A.B.- Ce rol au jucat marile iubiri din viata Dvs. ,povestiti.


N.C - Iubirile? În afara de procentul de fericire până la extaz si de suferintă atroce - le datorez zecile de poezii pe care le-am scris!

Mă tem că am fost nedreaptă sau intolerantă cu unii dintre semenii mei…

Un vechi prieten, azi decedat, m-a numit “Apologetică-apoteotică-apoplectică-apocaliptică” având în vedere circulatia mea de la entuziasm absolut la totală respingere.Eram (mai sunt?) o fiinta exaqerată-sau doar infantilă (mai sunt?)
A.B.- In viata Dvs.ati dat multe interviuri si ati povestit multe intamplari .,as dori sa-mi marturisiti acum , daca se poate, ceva ce n-ati mai spus pana acum...


N.C - Desi m-am căsătorit de trei ori, n-am purtat niciodată rochie albă de mireasa si n-am avut parte de ceremonie...


A.B.- Doamna Nina Cassian, va multumesc foarte mult pentru acest dialog, mi-a facut o mare onoare si bucurie, si, v-as ruga sa incheiem cu un gand...vers...
N.C. - As încheia cu un cântec popular pe care-l fredonez la ocazii:



"Dunăre, Dunăre,

drum fără pulbere

si fără făgas..."

si. dintr-o poezie a mea despre vărsarea Dunării în mare:

"lichidul, ostenit de propria-i istorie"

"intră-n odihna lui iluzorie"...

Ceea ce-mi doresc si mie...
                                                                               ( Nina Cassian)
***

   ....11 ANI DE CAND CRITICUL

                        RADU G.TEPOSU A PLECAT IN LUMEA INGERILOR...

Interviu in memoriam -  RADU G.TEPOSU -

 ***
Radu G. Ţeposu (n. 19 aprilie 1954, Şirnea, judeţul Braşov– d. 5 noiembrie 1999) a fost un critic literar, eseist şi cronicar literar român, reprezentant al generaţiei optzeciste.
Pleacă din satul natal la Braşov, unde absolvă Liceul „Andrei Şaguna”. Între 1974–1978 urmează cursurile Facultăţii de Filologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, secţia română-spaniolă. După absolvire ocupă funcţia de secretar general de redacţie al reviste literare Echinox.
Cu repartiţie de profesor de limba şi literatura română, a lucrat în satul Mârşa, din judeţul Giurgiu, în perioada 1978–1983, iar apoi, remarcat într-un mediu revuistic favorabil, a lucrat la revistele Flacăra, Viaţa studenţească şi Amfiteatru.
După 1989, a devenit directorul revistei Cuvântul, conducând în aceeaşi perioadă şi alte publicaţii din Bucureşti şi Baia Mare. Reprezentant de marcă al grupării clujene de la Echinox, figură proeminentă a generaţiei literare a anilor '80-'90, membru fondator al ASPRO, membru - de asemenea - al Uniunii Scriitorilor din România,
A publicat peste 2.500 de articole literare, culturale, sociale, precum si trei volume de autor:
1. »Viata si opiniile personajelor » (1983)
2. « Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua » (1993)
3. « Suferintele tanarului Blecher » (1996)
Radu G. Ţeposu a murit într-un accident de maşină la vârsta de doar 45 de ani,
la 5 noiembrie 1999.

Dumnezeu sa-l odihneasca! 

          ***                              

  "CRITICA DE DIRECTIE NU MAI ARE GLORIA DE DINAINTE"

• “ …Critica de directie nu mai are gloria de dinainte…”
• « …Cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patriotism, de sensibilitate plastica si lirism, de predispozitie teoretizanta si explozie imaginativa. Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV… »
• « …Criticul literar nascut in zodia Berbecului scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric… »

Angela BACIU : Domnule Radu G.TEPOSU, pentru inceputul dialogului nostru as dori sa va intreb, cat de actual este conflictul intre generatii, tinand cont de mediul ideologic si cultural postdecembrist de la noi ?

Radu G.TEPOSU: D-na Angela BACIU, conflictele intre generatii nu sunt apanajul unei anumite epoci. Chiar daca ele capata o acuitate mai mare in unele momente istorice, adversitatile de mentalitate vor ramane intotdeauna fierbinti.
Sigur, cand conflictele s-au grefat pe mari schimbari de paradigma culturala, de cotitura spirituala, ele au ramas celebre in istorie. Azi, sunt celebre polemicile dintre clasici si moderni, dintre traditionalistii picturii si impresionismului lui Manet, dintre pudicii si autencistii nostri interbelici.

                                                                                  

Asemenea dispute au marcat nu doar simple rafuieli intre generatii, ci veritabile confruntari intre doua feluri de a vedea lumea.
Conflictul inseamna in aceste cazuri un Zeipunkt, cum spun nemtii, o rasucire spirituala. Asa incat a pretinde azi ca ciocnirile intre generatii ar fi inactuale, e o stupizenie care dovedeste neintelegerea firii adevarate a lucrurilor. Intotdeauna va fi o schimbare si intotdeauna varstnicii vor ramane cu un pas in urma celor tineri. Nu din refuz al sincronizarii, ci din neputinta intelegerii. Taine avea dreptate, desi determinismul nu mai e la moda. Omul e, totusi, un produs al mediului care inseamna cultura, educatie, regim politic, mai pe scurt spirit al vremii.

Angela BACIU : Care credeti ca este soarta criticii de directie ? Exista un pluton de critici cu autoritate specializati in a impune valori reale ?

Radu G.TEPOSU :Critica de directie nu mai are, in clipa de fata, gloria si entuziasmul de dinainte de 1989.
Putini anahoreti au ramas in jiltul lor cu spetezele roase, incapatanandu-se sa citeasca metodic si sa dea verdicte corecte. Toti fruntasii acestei critici s-au risipit in diverse alte activitati, dar eu nu cunosc o alta publicatie, in afara de « CUVANTUL », care sa-si fi propus – si sa faca realmente – o critica de directie.
In jurul acestei publicatii exista un pluton – poate numai o grupa, ca sa folosim termeni cazoni – care cred ca poate oferi mari garantii literaturii in miscare : Al.CISTELECAN, Ioan BUDUCA, Mircea MIHAIES, Tudorel URIAN si, cu voia Dumneavoastra, ultimul pe lista, Radu G.TEPOSU.
Dati-mi un alt exemplu care sa rivalizeze cu aceasta echipa si ma inclin.
Fireste, nu vreau sa spun ca in tara asta nu mai sunt critici admirabili, ca revistele noastre sunt scrise doar de pompieri, dar nicaieri nu se mai exercita o echipa cu asemenea anvergura si cu un program foarte limpede.

Angela BACIU : In calitate de critic si istoric literar, ati practicat critica de intampinare si sustinere. O veti continua ramanandu-i credincios, sau…o veti abandona intr-o zi ?

Radu G.TEPOSU : DA, am practicat-o timp de…douazeci de ani, dar am cam obosit. Nu mai am entuziasm.
De altfel, am mai spus-o, comentariul literar la zi, cronica literara ma ispiteste tot mai putin. E o risipa superba pentru care nu prea mai am energie. Ma multumesc numai sa girez, in « CUVANTUL », o pagina dedicata debutantilor, lucru nu tocmai simplu , caci am de citit vrafuri de manuscrise. Insa, fac acest lucru nu cu sentimentul gratuitatii, ci cu convingerea ca in orice miriste uscata poti da peste o floare exuberanta.

Angela BACIU : Cum ar trebui sa sune, in opinia Dumneavoastra, crezul unui critic literar al zilelor

Radu G.TEPOSU (rade !) :
« Tatal nostru care ne citesti,
Invata-ne sa-i judecam drept pe cei
Care scriu
Si nu ne duce in ispita laudelor desarte,
Nici in cea a hulei nemeritate,
Ci ajuta-ne sa vedem in fiecare carte
Adevarul estetic, dara de existenta, freamatul fiintei,
Iluminarea launtrica
Si ne iarta erorile noastre de judecata
Si fa-ne culti, ca suntem multi !... »

Angela BACIU : Sa trecem la o alta intrebare, va considerati un critic stapan pe un anumit sector al literaturii ? preferati poezia, proza, teatrul ?

Radu G.TEPOSU : N-am avut niciodata prejudecata specializarii. Scriu cu egala placere despre orice gen literar.
Totusi, din intamplare si gratie crizei pe care a inregistrat-o genul in vremea lui Ceausescu, mi-a fost dat sa scriu destul de putin despre teatru.
Asta nu vrea sa insemne nimic. Simpla chestiune de cantitate. De altfel, eu am debutat editorial cu o introducere in teatrul lui Horia LOVINESCU, o carte de un anumit didacticism, care respecta profilul colectiei in care a aparut.
Nu ma consider, asadar, un critic specializat si-mi face egala placere sa ma scald in efluviile lirice ale poeziei, ori sa despic in patru firul teoretic al conceptelor critice.
Daca stau si ma gandesc bine, cred ca sunt un amestec ciudat de ironie si patetism, de sensibilitate plastica si lirism, de predipozitie teoretizanta si explozie imaginativa…Sau poate ca nu sunt decat un om confuz, vorba Domnului CEHOV.

ANGELA BACIU : D-le Radu TEPOSU, din experienta Dumneavoastra, in decursul activitatii sale, un critic literar are posibilitatea sa « desfiinteze » un scriitor ? Ati fost pus in ituatia de a « executa » anumiti autori, iar verdictul sa va fie infirmat ?

RADU G.TEPOSU : D-na Angela BACIU, criticul literar nu are in nici un caz posibilitatea de a desfiinta un scriitor. Oricat prestigiu ar pune la bataie, oricata persuasiune ar scoate din tolba lui critica, oricat trafic de influenta ar face, un scriitor veritabil nu va sucomba niciodata sub presiunile criticii.
Sigur, un critic cu mare autoritate poate marginaliza, o vreme, un autor, il poate scoate din atentia publica, ii poate reteza sansele de a obtine premii, de a promova in ierarhia literaturii si, mai devreme sau mai tarziu, nedreptatitul isi va recastiga locul pe care il merita. La fel de valabil e si reversul medaliei. Un critic influent poate impune, temporar, un scriitor mediocru, il poate mediatiza cu dibacie, asa incat sa treaca drept un autor onorabil, il poate sprijini sa castige onoruri, dar nu-l poate fixa ca-ntr-un insectar, in tabloul valorilor adevarate. Au facut astfel de concesii multi critici, unii dintre ei cu totul respectabili.

                                                                                  
ANGELA BACIU : Exemplu ?

RADU G.TEPOSU : Elena FARAGO, bunaoara, a trecut drept o poeta stimabila gratie sustinerii lui LOVINESCU, care obisnuia sa mai calce pe alaturi cu pana, dar in absolut n-a putut face mare lucru, fiindca din suvitele
ei rebele n-a mai ramas azi decat o dulce amintire. Ea nu inseamna in literatura mai mult decat inseamna Maria CUNTAN, cu care a si fost, de altfel, colega de generatie.

ANGELA BACIU : Poetii tineri care au debutat in ultima vreme au vreo sansa de a deveni nume de prestigiu pentru viitor ? In anii ’60, poetii debutau cu o sustinere puternica din partea criticii literare si a presei literare. Acum, poetii debuteaza in anonimat, ignorati si de critica si de presa. Credeti ca este normal ce se intampla ?

RADU G.TEPOSU : Poate o sa va surprinda, dar vreau sa va spun ca anormal a fost ce s-a intamplat pana in 1989.

ANGELA BACIU : Concret…

RADU G.TEPOSU : Concret, e semn de libertate precara si de confuzie ideologica sa faci din sustinerea programatica a unui scriitor un act de virtute, de fronda ori de solidaritate politica.
In societatile normale, in care libertatea nu e administrata cu pipeta, fiecare scriitor isi este propriul sau manager, propriul sau agent publicitar. Fiecare face pe dracul in patru ca sa iasa la suprafata, sa se impuna. Sa stiti ca in celelalte tari critica e destul de indiferenta fata de cartile care apar. Exista, bineinteles, coterii literare, sfere de influenta, grupuri de interese care fac politica sustinerii scriitorilor si care, de cele mai multe ori, tin cont de criterii extraliterare. Eu nu zic ca nu e bine ce se intampla acolo, dar trebuie sa ne dezmeticim odata si sa nu mai privim viata literara ca pe un paradis in care…ingerii se coalizeaza impotriva diavolului, ci ca pe un amestec de interese si idealuri din care razbeste cel mai talentat si mai bine plasat pe langa criticii influenti.
Modelul de comparatie cel mai potrivit e lumea filmului de la Hollywood. Stiti ce sfori se trag acolo, ce bani se arunca in joc, ce pasiuni se mistuie pentru castigarea statutului de vedeta ? Asta nu vrea sa spuna ca au castig de cauza doar mediocritatile cu picioare lungi, homosexualii, francmasonii, ori gangsterii cu teschereaua plina cu bani. Castiga, foarte des si valorile, dar si artistii mai modesti care se bucura de protectie.
Mai pe scurt, cred ca debutantul, scriitorul in genere, trebuie sa se dezbare de mentalitatea de fiinta asistata si sa-si faca loc in viata publica prin propriile eforturi.
Consacrarea vine ea singura…

ANGELA BACIU : D-le Radu G. TEPOSU, v-ati contrazis vreodata ?

RADU G. TEPOSU : (rade) O, sigur ca da. Stiti ce spunea IORGA ? Ca numai boul e consecvent !
Trebuie sa precizez insa ca nu m-am contrazis in privinta diagnosticului unei carti sau a unui autor. In acest sens, imi place sa cred ca am un nas bun, desi e mereu infundat.
M-am contrazis in chestiuni teoretice, cum ar fi, de pilda, postmodernismul. In urma cu vreo…15 ani,                                                                              

cand am scris prima data despre acest contradictoriu fenomen, eram convins ca postmodernismul e o diferenta specifica a modernismului.
La momentul redactarii ultimei mele carti mi-am dat seama insa, ca avem de-a face cu o paradigma culturala care schimba radical viziunea asupra culturii. Daca as vrea sa folosesc un eufemism, as spune ca m-am revizuit, cum ii placea lui LOVINESCU sa spuna.
Am sa fiu insa onest si-am sa spun ca …m-am contrazis.

ANGELA BACIU : Faceti, va rog, portretul criticului literar nascut in zodia « Berbecului », sa vedem cum arata.

RADU G.TEPOSU : (zambeste) Criticul literar nascut in zodia « Berbecului » scrie bine, are cultul expresiei, are instinct artistic, e funciarmente un liric, face din literatura un spectacol al existentei, alterneaza ironia cu patetismul, malitia cu melancolia, are sensibilitate filozofica, e tenace, dar are si dese accese de dezabuzare, IUBESTE CARTILE CA PE NISTE FIINTE VII, este – cum zice la zodie – mai degraba talentat decat destept…


Interviu realizat de,ANGELA BACIU(publicat in vol."Marturii la sfarsit de veac", publicistica, Ed.Arionda si in  vol."Marturii dintre milenii" publicistica, Ed.Limes, - volum premiat de Uniunea Scriitorilor din Romania, filiala Iasi, sectiunea eseu/publicistica.)

***


interviu cu Mircea GHITULESCU - in memoriam

   „Pentru mine teatrul este un lucru minunat, un refugiu de care vom avea mereu nevoie”

  

      „Pentru mine teatrul este un lucru minunat, un refugiu de care vom avea mereu nevoie. Sigur, cu toate problemele care există astăzi, pe care le avem cu toţii, teatrul poate fi mai puţin receptiv. Şi totuşi, public există, în special copiii sunt aceia care vor dori întotdeauna să vadă un spectacol bun sau o păpuşă frumoasă.”„Teatrul românesc este una dintre mărturiile bune pe care le exportăm. Avem un teatru foarte bun şi trebuie să recunoaştem.”

  

Domnule Mircea Ghiţulescu, aş dori să începem interviul nostru cu întrebarea: cum şi cui i-a venit ideea organizării Festivalului gălăţean de teatru „Gulliver” şi cum vi se pare această a VI-a ediţie?

La ce să răspund mai întâi? Stimată Angela Baciu, practic ideea acestui festival îmi aparţine, şi anume înfiinţarea unui festival de marionete la Galaţi. Imediat ce a fost ales ca director al Teatrului de Păpuşi domnul Stelian Stancu, am avut o întâlnire la Bucureşti cu Domnia-sa şi am discutat acest proiect. Se pare că acest festival a fost aşteptat de multă vreme, atât de actorii profesionişti din ţară, cât şi din străinătate, dar şi de publicul gălăţean.

Sunt implicat foarte mult în acest festival, atât de implicat încât am hotărât că trebuie să mă retrag pentru că îmi ia foarte mult timp, cu toate că îmi va fi foarte greu.

Această abundenţă de festivaluri de teatru credeţi că este constructivă, foloseşte? Şi mă gândesc acum la FESTINGAL, care tocmai s-a terminat, festivalurile de la Bucureşti, Sibiu, Braşov etc.

Cred că da, pentru că spectatorii cunoscători sau cititori de teatru (în special de marionete) sunt din ce în ce mai puţini, trebuie să recunoaştem acest lucru. Festivalurile reuşesc să focalizeze interesul publicului, pe un segment foarte mic de timp, asupra teatrului.

Dar teatrul din Occident?

Se ştie foarte bine acest lucru, teatrul din Occident trăieşte numai din festivaluri. Dacă în România avem 25-30 de festivaluri, în Franţa de exemplu, sunt în jur de 200, este o muncă enormă.

 Ce mai înseamnă astăzi teatru de păpuşi şi cum este receptat?

Pentru mine teatrul este un lucru minunat, un refugiu de care vom avea mereu nevoie. Sigur, cu toate problemele care există astăzi, pe care le avem cu toţii, teatrul poate fi mai puţin receptiv. Şi, totuşi, public există, în special copiii sunt aceia care vor dori întotdeauna să vadă un spectacol bun, sau o păpuşă frumoasă…

În Occident cum este privit teatrul românesc?

Am fost cu o serie de trupe din ţară, în turneu în străinătate, şi cu Teatrul „Gulliver” din Galati  am fost anul trecut în Franţa, şi pot spune nu numai că este bine primit, dar este un teatru bine cotat, cu un loc aparte. Dacă mă pot exprima aşa, teatrul românesc este una din mărfurile bune pe care le exportăm. Este o marfă de export, care este foarte căutată. Avem un teatru foarte bun şi trebuie să recunoaştem.

Cu ocazia acestui Festival de teatru „Gulliver” am avut deosebita plăcere să asist la lansarea volumului dumneavoastră „Wiener Walzer”, apărut la Editura Albatros. Ce ne puteţi spune despre această carte?

În 1989 am abandonat cartea, din 1990 fusesem chemat la Ministerul Culturii, apoi am reluat-o, ca să o dau Editurii Albatros, unde a aşteptat 4 ani până să apară, dar acest lucru nu are nici o importanţă. Mă bucur că am reuşit s-o văd, în condiţii grafice deosebite şi că va ajunge, cu această ocazie – lansarea din cadrul Festivalului „Gulliver” – şi la publicul gălăţean. Totodată mulţumesc şi mass-mediei, în special prin prezenţa Dumneavoastră, d-na Angela Baciu că aţi fost alături de mine.

(Galaţi, 1998, Teatrul „Gulliver”, interviu realizat de Angela Baciu)