Duminică, 13 martie 2011, ora 11:00, la sala Ion D. Sîrbu a Teatrului Naţional din Craiova, va fi lansată monografia “Matei Vişniec, mirajul cuvintelor calde“ de Daniela Magiaru, Editura Institutului Cultural Român. Volumul reprezintă o cercetare temeinică, din perspectiva liminalităţii şi a metodelor de re/de/construcţie (în limbajul autoarei) a pieselor de teatru, asupra universului dramatic care poartă semnătura lui Matei Vişniec. Totodată, Matei Vişniec va susţine cu această ocazie o conferinţă pe tema “Hazardul ca motivaţie şi misterele scriiturii dramatice”. Moderatorul întâlnirii: Nicolae Coande.
Reputatul dramaturg român, stabilit la Paris din anul 1987, va lansa cu această ocazie câteva dintre cele mai recente volume ale sale, printre acestea şi romanul “Domnul K. eliberat” (Ed. Cartea Românească, 2010). În 2010 lui Matei Vișniec i-au apărut în limba franceză două volume: “DE LA SENSATION D’ELASTICITÉ LORSQU’ON MARCHE SUR DES CADAVRES”, 2010, Editions Lansman și “LA VILLE D’UN SEUL HABITANT”, , 2010, Editions Lansman.
“Mi s-a întâmplat, în cei 40 de ani de când scriu teatru, sǎ fiu motivat în abordarea unui subiect de diverse “întâlniri cu hazardul”. Mai des decât m-aş fi aşteptat, scrierea unor piese mi-a fost declanşatǎ de o imagine, de o frazǎ, de un fapt divers, de o ştire cititǎ în presǎ, de o întâlnire cu un artist sau de o comandǎ de text propusă de o companie. A scrie literaturǎ este un act misterios şi motivaţiile acestui act pot fi uneori legate de întâmplare, de hazard… Personal, ori de câte ori scriu o piesă, îmi dau seama că este bună numai când în adâncul meu începe să se agite acul busolei. Nu ştiu prea bine unde este localizată această busolă, în stomac, în creier, în inimă… Dar o simt că începe să se agite de fiecare dată când o piesă este bună, când ating un anumit nivel de emoţie şi de coerenţă. Iar dacă acest nivel de construcţie, de împlinire nu este atins, nu e nimic de făcut: indiferent de câte ori reiau textul, indiferent de cât muncesc, busola rămâne tăcută. Acul extrem de sensibil dar în primul rând extrem de onest al busolei mele interioare nu arată nordul decât în caz de reuşită totală. Şi atunci pot să exclam: am terminat piesa, şi un frison iraţional mă străbate pentru că simt cum am scos din neant o felie de frumuseţe, am participat cu forţele mele la consolidarea frumuseţii şi a armoniei în univers… “, (fragment din textul care va fi prezentat de Matei Vişniec la „Întâlnirile SpectActor”)
sursa: http://www.agentiadecarte.ro/2011/03/scriitorul-matei-visniec-la-%e2%80%9cintalnirile-spectactor%e2%80%9d-ale-teatrului-national-craiova/
luni, 7 martie 2011
Clubul de lectura DIVERDIUM
"FEDROM CULTURAL" anunta deschiderea Clubului de lectura DIVERBIUM. Amfitrion: Gelu Vlasin.
Prima intalnire va avea loc sambata 12 martie 2011, orele 17:30. Invitat: Gabriel Avila Gonzalez - poet.
In cadrul clubului vor avea loc si discutii pe marginea cartii lui Ioan Es Pop, Ieudul fara iesire (El Ieud sin salida) aparuta in 2010 la editura Baile del Sol in traducerea lui Dan Munteanu.
Va asteptam sambata 12 martie incepand cu ora 17:30 la Clubul de lectura DIVERBIUM pe strada Wad-Ras, 19, Bajo, MADRID, 28039, Telefon: +34913982336 (metrou Estrecho, iesirea Navarra).
Partenerii acestui eveniment sunt: FEDROM, Reteaua literara si Romania din Diaspora.
Mult succes!
Prima intalnire va avea loc sambata 12 martie 2011, orele 17:30. Invitat: Gabriel Avila Gonzalez - poet.
In cadrul clubului vor avea loc si discutii pe marginea cartii lui Ioan Es Pop, Ieudul fara iesire (El Ieud sin salida) aparuta in 2010 la editura Baile del Sol in traducerea lui Dan Munteanu.
Va asteptam sambata 12 martie incepand cu ora 17:30 la Clubul de lectura DIVERBIUM pe strada Wad-Ras, 19, Bajo, MADRID, 28039, Telefon: +34913982336 (metrou Estrecho, iesirea Navarra).
Partenerii acestui eveniment sunt: FEDROM, Reteaua literara si Romania din Diaspora.
Mult succes!
duminică, 6 martie 2011
Pian cu coada verticala (Girafa)
(autor: Blüthner, Julius; atelier: Leipzig, Germania; lemn, stucat, aurit; bronz, vopsit, aurit; oţel, trefilat; fildeş; abanos; material textil; ¼ sec XX; L:153 cm, la: 86 cm, I:300cm )Cunoscută fiind pasiunea pentru muzica a Reginei Elisabeta a Romaniei, din patrimoniul Castelului Peleş nu putea lipsi acest instrument muzical, alături de care mai menţionăm si existenţa unui clavecin Pascal Taskin, a unei orgi Rieger si a unui orchestrion Welte, instrumente cu valoare memorialistică dar şi reprezentative pentru istoria muzicii.
Pianul este unul dintre cele mai populare instrumente muzicale şi a fost inventat în jurul anului 1700, de Bartolomeo Cristofori (1655 – 1732), un fabricant florentin de clavecine, care lucra pentru familia de Medici.
Denumit iniţial clavecin cu ciocănele, el a reprezentat o îmbunătăţire majoră a clavecinului pentru că fiecare notă putea fi variată.
Instrumentul lui Cristofori ar fi rămas necunoscut dacă un scriitor Italian, Scipione Maffei, nu ar fi scris un articol entuziast despre el (1711), incluzând şi o diagramă a mecanismului. Pornind de la acest articol, generaţii întregi de fabricanţi de instrumente muzicale, atât din Europa cât şi din America, au trecut la fabricarea pe scară largă, aducând inovaţii şi îmbunătăţind sunetul redat.
Numele reprezintă prescurtarea de la italianul pianoforte, care derivă din denumirea iniţială a instrumentului clavicèmbalo col piano e forte (clavecin cu tonuri uşoare şi tari)
Fabricarea pianelor a cunoscut o dezvoltare considerabilă spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Viena, sub îndrumarea lui Johann Andreas Stein, care lucrase şi în Germania, la Augsburg.
La început numai nobilimea îşi putea permite un pian, fiind considerat apanajul doamnelor, dar după 1850 devenise o modă în rândul membrilor clasei mijlocii, pentru ca mai târziu să reprezinte primul instrument de iniţiere în muzică pentru copii.
Forma şi dimensiunea pianelor variază de-a lungul timpului, şi cel mai cunoscut este cel cu coardele pe orizontală.
Pianul cu coardele dispuse pe verticală a apărut la începutul secolului al XIX-lea şi este cunoscut sub denumirea de Pian girafă, datorită formei în care sunt dispuse coardele şi construcţiei sale pe verticală figurând o liră, sau o piramidă. Proiectat iniţial cu scopul de a ocupa un spaţiu mai redus în încăpere, el a prezentat o inovaţie importantă fiind prevăzut cu şase pedale care reproduceau efecte similare tobelor şi clopoţeilor.
Pianul girafă din patrimoniul Castelului Peleş se află în Sala de Concerte, aşa cum îl regăsim şi în fotografiile de epocă din arhiva muzeului şi este funcţional.
Piesa a fost executată la comanda specială a regelui Carol I, după anul 1900, în atelierele Julius Blüthner din Leipizig şi are dimensiuni impozante (L:153 cm, la; 86 cm, I:300cm), precum şi valenţe estetice.
Confecţionat din lemn, cu coardele fixate pe o placă din bronz, în formă de liră, tot ansamblul este aurit şi este amplasat în nişa de pe estrada sălii de concerte, care are rol de cutie de rezonanţă. Sigla fabricii este din alamă şi o găsim aplicată frontal, deasupra claviaturii.
Pianul este inscripţionat pe placa din bronz, frontal, cu numele atelierului fabricant: Julius Blüthner, Leipzig; Königl.Sächs.Hof-Pianoforte-Fabrik (Julius Blüthner, Leipzig; Fabrica de piane a Curţii Regale Saxone), şi sunt menţionate 10 case regale europene, cu stemele corespunzătoare acestora. Alături de Casele regale ale Prusiei, Angliei şi Danemarcei, se află şi Sr.Maj.Königs von Rümanien (Majestatea Sa Regele României)
În continuarea listei este trecut palmaresul înregistrat de acest tip de instrument muzical, fabricat la Leipzig, începând cu anul 1865 şi până în anul 1900, când a obţinut medalia de aur la Expoziţia universală de la Paris. Sunt menţionate 19 premii I de la târguri internaţinale, dintre care amintim pe cele organizate la Paris, Viena, Amsterdam, Philadelphia, Melbourne, Sydney, chiar şi Guatemala (1897).
Daniela Voitescu - muzeograf
sursa: http://peles.ro/ro/
sâmbătă, 5 martie 2011
tangoul...
seara de martie gandurile zboara spre tangoul de ieri ce eram atunci cum simteam acele vremuri simt pasii alunec pe covorul verde candelabrul de deasupra parca se misca si el se mai aprind lumanari pasii de dans incep 2 3 4 2 3 4 privesc doar in ochii lui totul se invarte mana pe umar degetele incordate capul usor pe spate intors spre stanga ii simt strangerea mainii pe trup alunec...seara de martie...
marți, 1 martie 2011
despre martisor
In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor – fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: “Ia-mi negretele si da-mi albetele”.
Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.
Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.
Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: ” scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet… Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca.”
Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.
Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul “Cu bastonul prin Bucuresti”: “…La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand “farmece” si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.
…Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi.”
Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.
Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma “Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat.”
Sursa: CrestinOrtodox.ro
Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.
Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.
Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: ” scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet… Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca.”
Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.
Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul “Cu bastonul prin Bucuresti”: “…La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand “farmece” si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.
…Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi.”
Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.
Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma “Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca povestea. Atat.”
Sursa: CrestinOrtodox.ro
Abonați-vă la:
Postări (Atom)