Era o dupa-amiaza fierbinte. Stiuse de dimineata ce o
asteapta. Ar fi vrut, de dragul lui, sa tina pasul, ba si-ar fi dorit sa mearga
si ea, macar o data, inaintea lui, s-o vada puternica, semeata, sa stie ca va
merge pana la capatul lumii. Si chiar asa era, pana la capatul lumii ar fi mers
dupa vocea si zambetul lui, doar ca muntele era un loc total strain pentru ea.
Se simtea atat de mica si neputincioasa, parca totul ii era impotriva: aerul,
cerul, copacii, frunzisul, urcusurile, ei…urcusurile acelea pline de durere si
spaima de a nu sti ce era dincolo. Numara jumatatile de ora, din cand in cand
se oprea, isi stergea fruntea, isi aseza cocheta parul, si isi tragea sufletul.
El era departe, tinea drumul drept, indiferent cum era acesta, nu se uita in
stanga, nici in dreapta, era in lumea lui. Nu se plangea, poate de putine ori a
spus ca va continua drumul si maine ,
insa mana lui o ajuta. Stia ca nu e singura. Ridica privirea, iar dincolo de
fruntea cunoscuta, muntele se inalta, vorbea cu ea, ii soptea la ureche: “nu te opri, nu
te opri…”
Ii povestea
despre adolescenta, cum cauta cele mai salbatice drumuri, cum muntele nu mai
avea nici un secret pentru el, il invinsese, acolo sus era omul muntilor si
stapanul lumii, era barbatul liber. Il si vedea, asezat pe o stanca,
aprinzandu-si o tigara si vorbind de una, de alta, de vreme si alte nimicuri cu
cabanierul…
Mergea dupa
vocea lui, in rest nu era nimic, nici pasari, nici vant, doar cararea ingusta
(atat de ingusta!), haul…ii spusese doar sa
nu se uite in jos, dar, s-a uitat, era toata viata ei acolo, doar un pas
lipsea si putea sa fie inghitita de acea prapastie monstruoasa…erau doar cateva
ganduri cand…deodata, drumul se infundase, nu mai puteam merge mai departe. “Nici
nu ne putem intoarce, zise, se lasa
intunericul!”. Mintea ii era blocata, muntele si el devenisera deodata toata
viata ei. Ce se va intampla mai departe? Unde va fi el cand va avea nevoie sa
tina drumul drept? Se speriase, ii venea sa planga. Recunoastea in mintea ei ca
frica pusese stapanire. Era mandra, nu ii aratase acest lucru, ar fi privit-o
ca pe un copil si nu ar fi dorit. Masura
muntele, parea atat de calm. “Sa mergem, zise, nu mai avem mult timp!”. Nu
intelesese atunci vorbele lui. Ei, da, uneori nu mai avem timp. Dar, clipa
aceea acolo ramase, amandoi au stiut ca vomr merge impreuna la capatul
muntelui, indiferent unde va fi acela. Pe umerii lui largi, sigura, tinandu- l
in brate, nu mai vedea nici poteca, nici prapastia, nici copacii franti. Stia
ca o va purta asa pana cand brazii se vor incovoia, pana cand pietrele vor
disparea la fundul apei, iar o lupoaica flamanda se va opri pentru o clipa sa o
priveasca ochi in ochi. Atunci, poate, o vazu cu adevarat.
Unde o fi acum
lupoaica?
