Nu mai avem nimic.
în spatele aparenţei nu mai există decat vidul. iluzii suprapuse,
implacabil , de departe, zgomotele
oraşului
îmi arată că încă trăiesc.
Dar eu nu-mi mai simt sângele
înfometat,
învadator,
năvalnic.
linistit,
străin,
nu-mi recunosc chipul în fotografii,
nu mai sunt aceeaşi,
sunt o femeie obosită,
sufăr
pentru ziua de
mâine
nu mai trăiesc prezentul,
nu mai am timp.
Nu mai există nici speranţă, nici disperare,
nici lupta cu boala nu
mă mai
înlănţuie...
mintea mea refuză să mai lucreze
viaţa a devenit,
cu bună ştiinţă,
o iluzie, spaţiu blestemat de real,
iar lumea e
un spectacol de
teatru grotesc.
prezentul – o capcană
pentru cine va învinge.
nu există înfrângere definitivă,
NU-MI GRĂBESC SFĂRŞITUL
îl ridic doar în rang
cu nesfărşită trufie.
Cine a avut privilejul
Să sufere
E un suflet pustiu,
Fără umbră, fără trup.
(TURCIA, Izmir)
