Ai vrea să scapi de porţia zilnică de
plictis,
văzduhul striga a uimire vinoooooooo am ajuns
pe culme,
sus de tot eram
aşteptată,
ghilotina pregatită somptuos
să cadă
deasupra capului.
nu ştii niciodată cănd muşti dintr-un măr roşu ce
vei gasi in el
gura se umple de gustul dulce, apoi amar, apoi –
ce bizar -
nu ştii ce alunecă cu greu pe gât înghiţi,
la ureche acelaşi zumzet loveşte cu vărful degetelor,
bate cu putere
să ţi se deschidă, urlă daca vrei, dar
nu,
nu mai muşca din acelaşi măr
nu m-am temut NICIODATĂ
nu m-am temut. de tânără am învăţat
să iubesc
cu o aură de distincţie cu trufie aproape
D
U
R
E
R
E
A
s-o fac scut
am învaţat de la statuile acelea reci din grădina
publică să zâmbesc,
să am o ţinută perfectă şi să
ascult aceeaşi voce
de douăzeci şi ceva de ani,
îngrozitor gănd
să nu mai răsucesc yala cănd ajung acasă
să nu-mi mai strigi
« ai venit,eşti bucuria ! »
ezit o clipă
fac un pas înapoi
încă unul,
dar
n-am ştiut niciodată ce este acel un pas inapoi.
Nu mint, eliberez
toate găndurile de fericire toate întălnirile mele cu destinul,
le fac uitate,
le ascund într-un cufăr vechi, mă lepăd de ele,
le calc în picioare
să nu-mi mai simt anii aceştia grei, îmi aud somnul obosit,
îl chem
iar
şi iar nu mai vine,
nu mai este noapte,
nu
mai este zi,
dezordine se cheamă şi iar urlu pănă sughiţ până mă înec
până ce vorba mea ajunge la el
tandră caldă…..
Aşezată stau în fotoliul meu grena,
pereţii sufrageriei sunt plini de tablouri, spirescu vişan,
îi cunosc, einhorn …mai suntem în viaţă,
biblioteca este în faţa mea,
cărţile nu au o ordine, au un soi de primăvară cu sute şi sute
de pagini le văd chipurile,
ţeposu chiric ulici sântimbreanu olăreanu iordache, manu,
îmi sunt atat de dragi
apoi este fotografia dragă « eu şi mama »
ce femeie frumoasă este mama
apoi maşina de scris cu toate insomniile mele
sentimente neîmpărtăşite,
aici este casa mea
ultima mea casă,
şi tu,
nimic nu mai seamănă cu ce era
« mi-e frică de mâine,mi-e frică de moarte ! »
zice şi închide ochii
« sunt aici cu tine »zic,
vederea i s-a mai împuţinat, nu se mai mişcă deloc,
universul său s-a strâns între patru pereţi,
fără un răsărit de soare,
fără dunăre,
fără viaţă e chipul său,
AM RĂMAS DOAR EU
ştie……
Durerea e din ce în ce mai mare,
ar vrea să ne întoarcem pe acelaşi drum,
nici măinile sale nu mai au aceleaşi vene
subţiri ,
pielea e transparentă,
aproape că nu îl mai recunosc,
aş vrea să-i citesc ce scriu
acum, metafora unei lumi demult uitată,
mă frige foaia albă ,acoperită de litere, scriu cu furie, cu ură,
cu ură scriu…..
trifoiul cu patru foi nu mai există,
rostogolindu-se cu repeziciune peste stâncile
abrupte
GHILOTINA ar vrea să cadă peste mine,
număr cu glas tareeeeee 4 3 2 1
mă pipăi, simt carnea cum se
învineţeşte se rupe făşii,ei da,n-am murit,
am scăpat şi de data asta,
murmur cu buzele reci,
a mai venit o toamnă ,mai scăpăm dintr-o iarnă,
să ne întoarcem în paradisul de ieri aş vrea,
să mergem pe ţarm apus de soare târziu
pescăruşi flămânzi
se apropie,
cu degetul mare scria în nisip povestea de iubire a
doi copii cuminţi
nu i-a plăcut niciodată marea acum ar mai vrea s-o vadă,
s-o simtă deschisă, cu meduzele vraişte.
mă trezesc din vis. este tot acolo, în pat,
singur,
cu ochii întredeschişi, trist
ţinându-l de mână
să stau cu el ar vrea mereu, să nu plec,
să nu simtă singurătatea, frica,
înconştientă merg pe drumuri necunoscute
nu ştiu care va fi ultimul tren
pentru mine tot mai vizibile devin cearcănele de sub ochii mei
şi firele albe
din păr,
poveste poveste poveste,
nu ştiu cum se va sfârşi JURNALUL,
nu ştiu cum se va sfârşi povestea,
dar
beau până la fund acest pahar de vin rosu !
noaptea târziu...
camera asimetrică cărţile vin de-a valma, ceasul
arată ora 2 în noapte,
încă mai e lună plină,
îl ţin strâns de mână, nu-i dau drumul,
căldura palmei îl învăluie
îi simt durerea,
ne rotim,
ne rotim,
copacii fug, s-a lăsat linistea,
o promisiune:
NU VA CĂDEA NICI ASTĂZI GHILOTINA
Nici nu mai contează cănd.
