Vasile Andru (n. 22 mai 1942, Mușenița, jud. Suceava) este un prozator, teoretician și eseist român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Andru
Din toata inima va urez multa sanatate, reusite, impliniri si multa inspiratie!
interviu cu scriitorul VASILE ANDRU
MOTTO:
„Într-o vreme m-am lăsat şi eu pradă ispitei de a fi în frunte”
„Destinul de a fi scriitor are un substrat tainic”
Domnule Vasile Andru, care este cartea care v-a chinuit cel mai mult? Şi care este cea pe care o iubiţi cel mai mult?
Scrierea unei cărţi, d-na Angela Baciu, oricât ar dura, oricâte înaripări sau înfrângeri ar presupune, nu te chinuie, ci te înviază. Chiar când scrisul este un canon – adică devine ca un travaliu zilnic, ascetic, mortificator (văzut din afară) – eu îl resimt ca pe o şansă, ca pe o extatică mânare dinlăuntru.
Dar înţeleg, bună doamnă Angela Baciu, că aţi vrut să întrebaţi: care-i cartea ce v-a chinuit dulce cel mai mult. Mult ca durată, mult ca intensitate.
Este romanul Grădinile ascunse (apărut recent). M-a chinuit dulce şi mult: ca durată întâi. Romanul acesta are o vârstă notabilă. Are deja un curriculum! Într-o formă embrionară, a fost schiţat prin 1973, când eram asistent universitar la Suceava. Într-o formă structurată, capitolată, romanul s-a născut în 1984, la Bucureşti: s-a născut în acelaşi an cu fiica mea, Tamara. De altfel, naşterea fiicei a dat un alt sens proiectului iniţial. La început, această proză era un exerciţiu de supravieţuire, în vremi siluitoare. După naşterea fiicei, s-a mai adăugat un sens: l-am simţit ca pe o poveste pentru ea, jucăria ei, zestrea ei.
Romanul acesta are subiect, intrigă, are personaje, în¬tâm¬plări. Este vorba de păţaniile unui om ajuns în „ţara hazardului”, în ţara dresajului total, în ţara dictaturii perfecte, a dictaturii desă¬vârşite – la concurenţă cu Dumnezeu! aş zice.
În această „ţară” (la început, un oraş: o Suceavă concentraţionară; apoi extinsă la un continent, la o planetă!) – un om caută grădinile. Un om urmat de alţi oameni. Un om cu statut antropologic enigmatic (ca noi toţi) caută grădinile ascunse. Cititorul va vedea cum şi unde le-ar găsi.
Am terminat cu regret acest roman. În sensul că scrisul la el devenise nu doar un „canon”, ci şi „raţia” de bucurie zilnică.
În 2004 am zis: „Gata, îl public!”; şi am angajat cu două edituri apariţia cărţii. Dar am văzut că nu-i gata; şi l-am mai rescris de două ori, lucrând la el ceva mai intens în 2005. Dacă compar prima şi ultima variantă, văd că, după decenii, din prima variantă au mai rămas circa 10 capitole (din cele 46 capitole ale cărţii). Iar propoziţiile rămase de atunci sunt parcă atavisme...
Cartea a apărut în aprilie 2006, la editura „Paralela 45”, chiar în săptămâna patimilor. Ziceam, având o oarecare tristeţe că l-am terminat. Aş fi vrut să mai scriu la el, încă un an măcar... Cred că scrisul la o carte nu are sfârşit. După cum omul nu este terminat, ci se află încă în lucru, în atelierul Creatorului. Dar, deşi neterminat, omul „funcţionează”. Cu toate sucelile lui, cu toate neroziile lui, cu toată cruzimea lui, cu toate dizabilităţile lui, omul „funcţionează”. Dumnezeu îl lasă să funcţioneze aşa neterminat. Poate cu oarecare amuzare... căci eu simt că Dumnezeu se amuză un pic de nevolnicia şi infantilismul omului; dar El ştie că a pus Legea în toţi atomii omului şi că Legea îl va îndrepta pe om, în timp... Aşa zicem şi noi, când publicăm o carte: ar mai fi de lucru, dar s-o lăsăm să funcţioneze aşa neterminată şi-n faza aceasta... La anu’ ce vine, aş vrea să scriu o variantă restrânsă a „Grădinilor”. O variantă de circa 120 de pagini.
Grădinile ascunse este alt gen decât romanul non-fiction, care s-a văzut că vă este specific? Ce loc va avea acest roman în creaţia D-vstră? Dar în peisajul literaturii de azi? Va răsturna clasamentele convenţionale ale zgomotoşilor critici care fac piaţa literară? Este acel roman-eveniment pe care-l aşteaptă un scriitor în cariera sa? Cum îl definiţi?
Este ceva nou în scrisul meu. Un critic l-a şi inclus în genul utopie (Al. Cistelecan). Este o utopie, prin idealismul său total, prin geografia sa carpatică dar trans-pământeană. „A-topos”, adică loc/ ţară imposibile... Şi totuşi, uşor de recunoscut sursa inspiraţiei: „lagărul socialist” estic, cu dictatura cea mai „perfec¬ţionată” din câte a cunoscut istoria. Parabola concentra¬ţionară şi utopia se întâlnesc, se îngemănează. Căci şi în istorie, comunismul începe ca o utopie, sfârşeşte ca o crimă; şi din el mai supravieţuiesc cioburi psihice, epigrame mintale.
În al treilea rând, sau mai presus de planurile semnalate, este vorba de un roman sapienţial (să-i zicem: iniţiatic), al unui autor care iubeşte Ecleziastul şi consideră Ecleziastul o culme a romanului sapienţial. Şi un autor care iubeşte Filocalia şi consideră Filocalia o culme a genului paideic. Aici romanul s-ar deschide spre revelatoriu, spre râvnita „întâlnire” cu Dumnezeu. Acel Dumnezeu care există cu adevărat, şi care va exista chiar şi după ce omenirea va fi atât de sus, atât de năzdrăvană încât se va iluziona că se poate lipsi de EL...
Nu uit că m-aţi întrebat ce loc are acest roman în scrisul meu. Deşi are o factură aparte, Grădinile ascunse stă în continuitatea romanului Muntele calvarului (ducând mai departe teza precarităţii legii) şi a romanului Păsările cerului (şi acolo este vizibilă parabola concentraţionară).
Dar, mai ales, Grădinile ascunse are un loc aparte prin aceea că îl simt ca pe ultimul meu roman. şi având în vedere că a mijit prin 1973, se poate spune că este şi primul, şi ultimul...
Aşa, câte o proza scurtă voi mai publica. Voi publica şi acel jurnal Amintiri din jurul lumii, care-i gata de tipar. Dar un alt roman-roman, coerent şi filimonez, nu cred că voi mai scrie. Mapele conţinând minereul romanului indian Jagat nitya (adică Părelnică lume, sau Bună ziua, iluzie) va rămâne un conglomerat de nuclee narative şi atât. Grădinile ascunse este ultimul, este un final de „carieră” literară.
Cum apreciaţi poziţia şi locul pe care-l aveţi în literatură? E vorba şi de „imaginea” care s-a format despre Dvs – după cărţi, după apariţii publice, după ureche, după ecou, uneori cu rezerve, alteori cu nuanţe chiar „legendare”. Pentru unii existaţi ca prozator, autor al romanului istoric Noaptea împăratului sau al romanului postmodern Turnul; pentru alţii ca redactor aşezat pe viaţă la „Viaţa Românească”. Pentru alţii ca îndrumător de şcoală sapienţială (ipostază în care mulţi vă urmăresc scrierile, şi mulţi vă urmează; ipostază în care sunteţi azi invitat la biblioteca „V.A. Urechia”, Galaţi). Sunt oameni care au citit din Dvs. doar Terapia destinului sau Isihasmul, şi care ignoră că aveţi şi romane! Dar sunt alţii, şi mă refer în primul rând la critici, care vă iau în considerare doar romanele, doar proza. Aşadar, sunteţi mulţumit de LOC, sau de ROL? Când spun rol, mă refer la îndrumătorul de practici sapienţiale. Când spun loc, mă refer la poziţia în plan literar. Sunteţi mulţumit de acest „loc” în ierarhie?
Nu ştiu exact ce loc am, dar sunt mulţumit de el. Joaca de-a numerotarea treptei pe care stai (joacă foarte serioasă în plan imediat), sau joaca de-a excelarea – ţin de o solidă gândire arhaică, străveche, când era absolut vital să obţii un loc de frunte în hoarda primară: eventual să devii „tatăl hoardei”.
Ce loc deţin eu în „hoarda literară”? Cred că, într-o vreme, m-am lăsat şi eu pradă ispitei de a fi în frunte... La alegerile din 1990, am fost ales şeful secţiei de proză, Bucureşti. Şi m-am complăcut să fiu vreo trei mandate „tatăl” micro-hoardei prozatorilor din Asociaţia Bucureşti (vreo 300 prozatori legitimaţi). În romanul Turnul, pe junii optzecişti îi numeam chiar „hoarda de aur a literaturii române”.
Dar, drept să spun, n-am grija competiţiei. Scriu elaborat, cu exigenţă, dar fără grija competiţiei. Mă bucur tare de performanţele altora, de parcă prin ele m-ar scuti pe mine de o trudă. Mă bucur că Svetislav Basara (un sârb optzecist) a scris romanul subconştientului balcanic mai bine decât puteam s-o fac eu în Păsările cerului. Şi că Anton Doncev (bulgar şaptezecist) a scris Cavalerul cărţii de taină – depozite din subconştientul creştin al Europei. Simt continuitate, nu competiţie.
Ştiu bine, însă, ce loc am eu în ansamblul speţei umane: un atom din cei şase miliarde. A-tom, pre greceşte; in-dividus, pre latineşte. Dotat cu (sau dăruit cu) „gena mulţumirii”. Sunt o sumă de celule gânditoare; în continuitate bună cu alte celule gânditoare ale speţei. Un episod (românesc) din dorul materiei de a se povesti pe sine.
V-am trimis prin poştă încă 12 întrebări, aş vrea să răspundeţi măcar la una-două, la temele în care sunteţi mai implicat. Ştiu că aveţi legături cu diaspora literară. Ce destin au aceşti scriitori? Mai sunt ei astăzi vitregiţi?
Am legături cu diaspora, cu scriitorii din exil, din emigraţia forţată dinainte de 1989, şi cu emigraţia liberă de după 1990. Ei nu mai sunt vitregiţi, acum. Dar altădată, oare erau mai vitregiţi scriitorii din exil, decât cei rămaşi în „lagărul” de-acasă? Scriitorii din exil au ştiut să-şi transforme trauma smulgerii în şansă de creaţie. I-am cunoscut în Occident pe Emil Cioran, pe Virgil Ierunca, pe Matei Vişniec, pe Dumitru Ţepeneag. Acum am o bună relaţie cu scriitorii românii din America. Chiar acum merg pentru lansări şi dezbateri la New York, San Francisco, Atlanta. Am scris despre diaspora literară şi neliterară, în volumul Viaţă şi Veac, secvenţa „Povestind suflet românesc la românii de departe”. În revista „Viaţa Românească”, recent, vorbind despre viitorul lite¬raturii române, am scris că văd posibil „un viitor anglo-a¬merican” al literaturii române.
Dar despre viitorul romanului românesc, ce părere aveţi?
Romanul românesc de azi este în formă. Se scrie prea lung, prea vălmăşit, dar merge! Se scrie fluvial, dezgrădit, dezlânat, mâlos, dar merge!
În fond, şi ultimele succese internaţionale: Naipaul (premiul Nobel) sau Arundhati Roy (premiul Booker) – sunt dezgrădite, mâloase, dar merg! (Nici o aluzie la faptul că, în latină, mergere înseamnă „a cufunda, a îneca”...)
După ora poeziei, care se încheie cu Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cărtărescu, – vine ora prozei. Sau măcar minutul prozei. Vine cu Constantin Virgil Negoiţă, Mircea Săndulescu, Adrian-Christian Kuciuk, Dan Stanca, Marius Marian Şolea, Alexandru Ecovoiu, Marian Ilea, Cecilia Ştefănescu.
Şi mai adaug doi autori, buni, dar nemediatizaţi, cvasiimolaţi: indianista Oma Stănescu, prin romanul Arşiţa Karmei (1997) este la fel de frapantă ca belgianca „niponă” Amelie Nothomb, cu care are în comun o energie a demitizării Orientului.
Alexa Gavril Bâle publică romanul etno-psihologic America de dincolo de gard (2003). Proza aceasta are un firesc, o acurateţe şi o polifonie cum de la Cuptorul de pâine al lui Mircea Nedelciu eu n-am mai citit. Alexa Gavril Bâle atestă şi o mondializare a ruralului carpatic – fără precedent în scrisul nostru, cred.
Uneori simt totuşi o neadecvare (trecătoare?) între noi şi veac, între noi şi chemare. Nu-i vorba de diferenţa de viteză dintre plaivaz şi computer (deja rezolvată de unii). Ci văd autori predestinaţi unei cărţi mari care însă ard ca şi „în treacăt”, făcând în principal altceva, ca să subziste.
Oricum, „destinul de a fi scriitor”, sau de a da „the book of the century” are şi un substrat tainic. Şi, personal, singura certitudine pe care o am în privinţa rezultatului este bucuria lucrului la o carte. Restul se decide dincolo de noi.
În încheiere, aş vrea să discutăm despre împlinire profesională. În ce constă împlinirea Dvstră? În cărţile publicate (circa 25 de volume), sau în discipolii care urmează cercul D-vstră de „stimulare mentală”? Sau în amândouă? Sunteţi, evident, înainte de toate scriitorul Andru. Aţi lăsat cândva o catedră universitară – pentru a scrie, sau pentru o altă perspectivă de împlinire?
Împlinirea profesională înseamnă pentru unii să devii bogat, pentru alţii să devii vedetă. Este accepţia populară a împlinirii, sau accepţia sălbatică a împlinirii, după care suntem clasaţi, distribuiţi în funcţii, căpătuiţi... Pentru mentalitatea sălbatică (generală azi) vedetele sunt mai grăitoare decât modelele. Vedetele sunt exhibate de mass-media, sunt maşini de făcut bani. Vedetismul se extinde, de la artişti la politicieni, până la clerici... Am văzut un cleric care, foarte roditor în asceza lui, a fost împins uşurel pe panta vedetismului şi a fost transformat într-o maşină de făcut bani la mănăstirea lui... Marile vedete politice, mai ales, dar şi artistice, fascinează mulţimile. Vedetele întorc spatele oamenilor, totuşi oamenii le iubesc foarte tare, pentru că ele sunt un fel de reparator (iluzoriu) al frustrărilor imense, sunt o proiecţie a setei universale de a ţâşni din cenuşiul existenţei... Am lăsat cândva catedra universitară pentru scris, dar mai ales pentru a trăi altfel.
Să vorbim de împlinirea umană, – cea profesională fiind doar un aspect, un instrument de etapă. Adevărata împlinire o dă trecerea de la înrobitoare griji la eliberare; de la condiţia nefericită la linişte; adică trecerea de la simţuri la duh; şi aceasta este cu putinţă chiar în vremea noastră.
(Angela Baciu)
